REVISTA ARHITEXT, ARHITECTURĂ-DESIGN-ARTE

Într-o ţară de arendaşi, cămăraşi şi alţi mulţi ...aşi, unde măsura (oarecum) "umană" a stăpânului e radical scrisă de lungimea lanţului slugilor, a-ţi propune să slujeşti mai binelui de obşte e, pre limba lui Tataee, cam naşpa (n-aş paria pe impactul acestei revelaţii nici o burtă goală...). Să strigi "hai la cultură" are sens, în limba proteveului mioritic şi a lui mafoame, doar dacă interlocutor ţi-e Ileana lu' Pârţag, care se refugiază în faţa ameninţării cu normalitatea în faimosul aforism "ezistă o iexplicaţie".

Adevărul e că, de hatârul multurii, pentru că problema pâinii era, acum vreun deceniu, oricum plină de istoric şi paradoxal, ne-am zis că e mai bine să dăm săracilor cozonac. Mai nobilă decât aburul de făină pură, dependenţa de cozonac are, însă, un defect minor: zgărâmă creierul, sybaris altfel anihilat de ghiftuiala ieftină pe seama coltucelor de bodaproste, şi-i trimite din nou după hrană.

Pe această treaptă istorică a evoluţiei (arhitecturii şi culturii locale, n.red.) a trebuit să apară "piatra din capul unghiului", pilula-contra-inaniţiei zisă arhitext (fost design, pour les connaisseurs), care să amintească 'telectualului românesc că "nu numai cu pâine va trăi omul" (apud Biblie, volum unic) oferindu-li-se, spre a le întări simţirile puţine, ca modestă prăjitură cu umplutură de leac: răvaşe adesea iuţi, uneori dulci sau zemoase, de bună plinire a trupului gol al minţii...

La data stelară 3.005.01.26, putem raporta - celor care ne (pri)veghează - cu parşivă mân(dr)ie patriotică însemnate depăşiri de plan (parter, acces la etaje superioare) şi deja obişnuite poposiri în loji şi staluri, acolo de unde, dacă se văd en détail nurii arhitecturii republicane, trebuie să te prefaci a scăpa şi aerul de "ingenuă" al sexagenarei "profesioniste" care agonizează pe scenă, dar nu abdică. Spectacolul e buf, gen şxpr altoit pe Ţiganiada, lejer improvizat, unde privitorul e masat uşor pe tâmplă şi pe creer, poate gusta ironia, savura comedia, se poate înăcri à sa volonté pe seama dramoletei din spatele cortinei.

Ochiul-arhitext, până mai ieri pe sponci regalat cu fărâme de perspective, se împărtăşeşte de reprezentaţia mozaicată, dar banchetul său va să se pătrundă de dorinţa regizorului, să-i digere spusele nerostite şi să întoarcă, la rându-i, tovarăşului de drum, un performance al său, un spectacol al spectacolului. Spectacolul fiind, n'est ce pas, forma juisivă de protest împotriva jurizării...

Un récit(al) pe limba postmodernului copil-arhitect român, sedat de propriile posibilităţi, dar prea puţin setos de beţia culturală care te ajută să (te) rişti: ce ofertă, să greşeşti întru ştiinţă! ce statură, să-ţi ştii trăi ca evoluţie propriile limitări! să fii covorul de rugăciune al propriei neputinţe, pentru că nu-ţi dai seama că el este unul zburător! să fii, vorba comunistului, "nimic pentru tine, tot pentru toţi!" (să nu exagerăm, totuşi!).

Voluptatea de a trăi lumea pe dos nu e nici măcar negată de ispita de a vedea. Dar datoria - "viciul solitar impuni" - (al) celui ce vede nu e alta decât a-şi trăi, în şi mai mare singurătate, împlinirea.

De ce ar supăra arhitext? Poate doar pentru că înveninează mintea deja pervertită de judecata coteriilor cu ideea/evocare a apologiei socratice: ce pedeapsă i se cuvine celui care descoperă eroarea şi încearcă să o corecteze, celui care oferă o cale? Istoria, ironistă, confirmă: Prytaneul sau Exilul...

Deocamdată, alegem exilul. La Dealu' Frumos, în octombrie.