Anuala de Arhitectură » Anuala 2005 » Unde a dispărut arhitectura de for public?
ro | en

Unde a dispărut arhitectura de for public?

Cătălin Berescu

Am avut anul acesta ocazia de a urmări cea de-a treia ediţie a salonului arhitecţilor bucureşteni care s-a desfăşurat în sala de expoziţie a Universităţii de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu". Expoziţia, care îşi doreşte ca pe viitor să concentreze activitatea de peste an a tuturor membrilor filialei noastre, adică aproape jumătate din numărul arhitecţilor din România, a fost ilustrativă pentru un moment "de împărţire a apelor". Avem astăzi pe simeze arhitectură de foarte bună calitate dar şi prezenţe enunţiative pentru domenii ale profesiei în care strălucirea este nesemnificativă. Poate de aceea locuinţele ANL, arhitectura industrială sau amenajarea spaţiilor sanitare au încreţit inocentele nasuri ale studenţilor sau au ridicat sprîncenele colegilor care se ocupă de Arhitectura cu A mare.

Desigur, lucrările din categoriile de mai sus nu erau "frumoase" şi, în plus, erau şi singulare. Eu unul aştept momentul în care ele se vor putea grupa într-o secţiune specială, o zonă tehnico-economică şi o zonă etică a producţiei de arhitectură în care aceste realizări să concureze între ele şi să contureze astfel un tablou mai complex al activităţii arhitecţilor din Bucureşti. Altfel, premiile se vor împărţi la nesfîrşit între cuburile măiastru tăiate după reţetele moştenite de la maeştrii modernismului istoric.

Mai trebuie să remarcăm şi faptul că arhitectura de for public lipseşte cu desăvîrşire, lucru care nu e de mirare atîta timp cît comanda pentru astfel de lucrări continuă să se atribuie prin licitaţie şi nu prin concurs. Lipsa concursurilor de arhitectură ne menţine în provincia arhitecturii europene. Atîta vreme cît bătălia pentru calitatea arhitecturii sau, ca s-o spunem mai clar, pentru nu suficient de demodatul concept de capodoperă arhitecturală, se dă între viluţe şi birouri, arhitectura românească nu va depăşi pragul onest de artă ezoterică sau de acompaniament artistic pentru vaste şi serioase programe de investiţii ce îşi măsoară valoarea exclusiv în Euro/m2. Majoritatea lucrărilor sînt cantonate în zona locuinţelor cu standard ridicat şi a birourilor. Sărăcia de lucrări publice e nu numai un semn de slăbiciune economică dar şi un semn al dezangajării profesionale faţă de ideea de arhitectură ca artă publică. Continuăm să ne plîngem de faptul că avem clienţi care nu înţeleg că locuinţa lor are nevoie de a se racorda la o expresie europeană, dar nu avem la îndemînă nici un exemplu de edificiu public contemporan – spital, gară, administraţie financiară, inspectorat de poliţie, primărie, teatru etc. – pe care aceştia să îl experimenteze şi să se contamineze astfel de arhitectură de calitate pe care să o vrea, după aceea, transpusă şi în casele lor.

Ca şi la celelalte expoziţii de pînă acum din România secţiunea de arhitectură vine să ilustreze mai degrabă excepţiile decît producţia medie, în speţă locuinţa cu standard mediu pentru care se produc azi marile dezvoltări imobiliare. Ar fi de dorit ca acestea să apară şi ele pe simeze alături de locuinţele de lux. Casele din str. Valea Furcii (Mitrache, Mitrache, Bondor) şi cea din str. Daiconul Coresi (Gociman, Hogea) ne-au arătat că există case bine făcute şi în acest segment.

Pe lîngă secţiunea de arhitectură există şi o foarte bine reprezentată secţiune de arhitectură de interior. Dan Marin şi Zeno Bogdănescu revin cu o parte a lucrării lor din Piaţa Revoluţiei (imobilul de birouri care găzduieşte şi sediul Uniunii Arhitecţilor) prezentînd acum barul de la subsolul clădirii. Este una dintre puţinele lucrări, alături de sediul BRD din fosta Romarta Copiilor (Cristina Gociman) pe care le puteaţi şi vizita înainte de a vota. Votul publicului este şi cel care face diferenţa majoră faţă de alte expoziţii. O întreprindere riscantă dar care, pe termen lung, e un mare punct cîştigat pentru întărirea caracterului public al actului de arhitectură. De altfel, conceptul de "public" a stat şi la baza polemicilor desfăşurate cu prilejul primei mese rotunde: "Bucureşti – Capitală europeană" care a avut loc în 21 aprilie în Sala de Consiliu a Universităţii Mincu.

Cei care participă cu lucrări de urbanism mizează de obicei pe un juriu de profesionişti care le apreciază lucrarea după criterii puţin vizibile pentru restul lumii. Care juriu e şi greu de găsit în afara cercului extrem de strîmt al celor care "elaborează documentaţii de urbanism". Expresia marchează şi o limită a activităţii de urbanist, din ce în ce mai specializată, din ce în ce mai departe de înţelegerea omului de pe stradă. Poate că încă nu s-au dezvoltat suficiente strategii de prezentarea a ideilor pe care le conţin aceste studii şi de aceea ne regăsim de fiecare dată obosiţi în faţa unor cearşeafuri colorate, planşe tehnice bune de predat la primărie. Sîntem absolut siguri însă de faptul că studiile de urbanism au un uriaş potenţial de a deveni lucrări de dezbatere publică şi că prezenţa lor minimală în expoziţii, nu numai la anuală dar şi la restul expoziţiilor de arhitectură este doar o dovadă de modestie a autorilor. Poate că exprimarea simplă a unor atitudini, aşa cum au făcut-o Mario Kuibuş şi Doru Frolu prin afişul care exprima protestul investitorilor din centrul istoric faţă de ostracizarea zonei, nu este o lucrare de propriu-zisă de urbanism dar, în mod cert e un mod prin care publicul află că arhitecţii sînt şi altceva decît nişte anexe tehnice ale primarilor.

Un cuvînt şi despre prezentări. Modestia mijloacelor de prezentare nu afectează numai lucrările de urbanism ci şi pe cele de arhitectură. Lipsa totală a prezentărilor multimedia, a machetelor, a obiectelor, transformă expoziţiile de arhitectură în expoziţii de grafică de afiş şi de fotografie.

Din nefericire arhitectura este a artă "mută", inevitabil tectonică şi compusă din obiecte prea mari pentru a trece cu uşurinţă în fotografie. Indicaţia paratextuală, care încearcă să îndulcească acest prag comunicaţional, stă într-o subsisdiaritate incertă faţă de "textul" lucrării propriu-zise. Bucăţile din textul de memoriu tehnic, scurtele descrieri ale unei relaţii imposibile cu clientul, înşiruirile de cuvinte care mimează (dar nu rimează cu) gîndirea rizomatică (iaca, nişte mofturi occidentaliceşti, mamiţo) dezorganizează lectura profesionistă a lucrărilor dar, trebuie să o recunoaştem, au un cert aport grafic pe panourile expozanţilor. Dincolo de schema clasică de prezentare a unui proiect, îndelung exersată de fiecare dintre noi, cea care cuprinde planuri, secţiuni, faţade, perspective şi text explicativ apar şi prezentări care încearcă să se îndepărteze creativ de ea. Dar, pentru a atinge nivelul curent de profesionalism al comunicării publice contemporane e cazul să ne folosim de forţa de expresie a noilor medii. Care, apropo, lipsesc cu desăvîrşire din orice expoziţie de arhitectură. Acest ţel pare nu pare să se apropie atît de rapid pe cît ne-am fi dorit. Panourile de expunere sînt, în continuare, lucrări de grafică semi-publicitară cu poze semi-profesioniste ce se scaldă într-o lumină semi-obscură.

Dar, dincolo de bolile copilăriei şi cele ale tranziţiei, nu trebuie să rataţi întîlnirea cu lucrări de o foarte bună calitate: casa N (Zăgan, Panaitescu, Patriciu, Georgescu), casa de la Tîrgu Jiu (Teacă), birourile de pe Calea Buzeşti/Sevastopol (Dorin Stefan), centrul de conferinţe de la Neptun (Spirescu). Nu sînt singurele lucrări foarte bune, de altfel, calitatea lucrărilor a crescut vizibil în ultimii 5 ani, noul mileniu anunţînd un anume sfîrşit al tranziţiei. Printr-un foarte larg ocol cultural acesta se face, cum am mai spus, printr-o viguroasă revizitare a modernismului istoric, adică a avangardei secolului XX. Asta, doar ca apreciere globală a esteticii dominante care guvernează, la vîrf, producţia de arhitectură autohtonă. Afirmaţia aşteaptă să fie pusă în criză de creativitatea arhitecţilor români.

Pentru a îmbogăţi viziunea asupra arhitecturii româneşti încercăm, în fiecare an, să privim înapoi, pentru a mai învăţa cîte ceva şi pentru a scăpa de complexul de "început de lume" pe care ni l-a adus revoluţia din `89. Pentru a contribui la acest gen de recuperare filiala atribuie în fiecare an Premiul Opera Omnia. Anul acesta el a fost acordat arhitectului Mihai Enescu pentru activitatea de pionierat în domeniul construcţiilor sanitare începută în anii ’60. Din păcate, prea puţinul material iconografic existent nu ne-a lăsat decît să întrevedem cîte ceva din lucrările domnului Enescu. Lipsa unei arhive sistematice a arhitecturii româneşti, a unui muzeu al arhitecturii dar şi a arhivelor personale ne face iată, să pierdem contactul chiar cu istoria recentă.

Puţine nume noi care să emită pretenţii la intrarea în "top": echipa Ovidiu Grigorescu – Adrian Ioanchiş (showroom Jaguar), Florin Adamescu (locuinţa str. Pictor Mirea), ceea ce indică, pe lîngă o frică în a expune şi un metabolism încă lent al producţiei de arhitectură. Există dealtfel o reticenţă generală în a expune, născută probabil din teroarea corecturilor la panou şi materializată în numărul încă mic de lucrări prezente în expoziţie. Anuala nu trebuie să fie însă doar o gală a arhitecturii de obiect, e un loc în care ne aşteptăm să vedem mult mai multe lucruri de mult mai multe feluri, poate mai degrabă cu verva de a prezenta ceva ceva interesant decît cu emoţia şi încrîncenarea de a concura pentru un premiu. Trebuie să marcăm aici şi prima calitate a acestei expoziţii: constanţa ei, încăpăţinarea de a afirma că există astăzi ceva arhitectură de calitate în România şi că aceasta merită să ajungă la marele public. Lungul drum spre arhitectura europeană începe totuşi la Anuala de Arhitectură a Municipiului Bucureşti.

* * *