Proiectul 6493-2

Muzeul Apei

Dâmbovița a reprezentat, de-a lungul istoriei Bucureștiului, mult mai mult decât o simplă arteră de apă: a fost resursa care a modelat orașul, i-a determinat extinderea și i-a influențat identitatea. De la cursurile naturale meandrate, până la sistematizarea începută în secolul al XIX-lea după inundațiile repetate, râul a devenit treptat un obiect de infrastructură gestionat strict tehnic – canalizat, regularizat, apoi dublat de sisteme de alimentare și evacuare. În perioada comunistă, regândirea Dâmboviței a căpătat dimensiuni radicale: lucrările masive de betonare, regularizare și integrarea sa în sistemul hidroenergetic urban au schimbat definitiv raportul dintre oameni și apă.

Unul dintre cele mai importante astfel de proiecte a fost Lacul Morii, creat în anii ’80 ca lac de acumulare și spațiu de protecție la inundații. Construcția acestuia a antrenat demolări, relocări și remodelări urbane profunde. În același timp, podurile și pasajele ridicate în jurul lui — cel mai recent fiind Podul Ciurel, inaugurat parțial în anii 2020 — au devenit repere infrastructurale majore. Deși gândit inițial ca parte a unui bulevard suspendat ce urma să lege Splaiul Independenței de A1, proiectul infrastructurii Ciurel a rămas incomplet, generând un teritoriu nedefinit: o zonă de tranziție între oraș, apă, circulație rutieră și spații reziduale subpod.

În acest context, propunerea de revitalizare a zonei Podului Ciurel se bazează pe transformarea acestui spațiu marginal într-un pol urban activ, având ca nucleu un Muzeu al Apei – o instituție culturală dedicată relației orașului cu apa, tehnologiei, naturii și viitorului sustenabil.

Muzeul este gândit ca o clădire ridicată peste Dâmbovița, la o înălțime ce permite configurarea unei serii de gradene și a unui ponton-atractiv urban, funcționând ca o piațetă deschisă în contact direct cu apa. Volumul se desfășoară pe două niveluri și o terasă-grădină, creând o prezență sculpturală dar adaptată peisajului liniar al râului.

Primul nivel este dedicat invențiilor tehnologice legate de fluide, explicând dinamica apei, sistemele de pompare, istoria ingineriei hidrotehnice și modul în care acestea au modelat orașele moderne. O secțiune consistentă prezintă istoria Dâmboviței și a Lacului Morii, toate etapele sistematizărilor, marile proiecte hidroenergetice din perioada comunistă, dar și modul în care aceste intervenții au redefinit Bucureștiul.

Al doilea nivel se concentrează pe relația dintre apă, om și natură: rolul apei în organismul uman, dinamica ecosistemelor dependente de apă, biodiversitatea specifică coridoarelor acvatice, problemele de poluare și perspectivele de viitor ale gestionării resurselor. Spațiile sunt interactive, imersive, orientate spre educație pentru mediu și responsabilitate civică.

Ca funcțiuni complementare, muzeul include ateliere pentru comunitate, laboratoare educaționale, precum și spații pentru expoziții temporare.
Accesul principal se realizează de pe Splaiul Independenței, printr-o promenadă pietonală care conectează direct malul Dâmboviței cu platforma muzeului. Podul Ciurel, aflat în proximitate, completează sistemul de circulație, însă intrarea principală este orientată către Splai, pentru a ancora muzeul în traseele urbane existente.

Sub infrastructura podului va fi organizată parcarea dedicată muzeului, activând astfel un spațiu astăzi rezidual.

Zona de sub infrastructura rutieră devine parte integrată a conceptului. Printr-o rețea de țevi, pompe și instalații vizuale conectate la muzeu, pilonii podului sunt activați ca suport pentru natură și artă. O parte este transformată în pereți verzi, cu vegetație verticală adaptată microclimatului umbrit; o altă parte este dedicată street art-ului, generând o punte între peisagistică și arta murală contemporană. Astfel, spațiul ambigu al subpodului devine un traseu cultural și un coridor urban atractiv.

Intervenția propusă are ca obiectiv principal transformarea unui spațiu rezidual al infrastructurii rutiere într-un centru urban al relației cu apa. Muzeul, spațiile publice, instalațiile, natura și arta creează împreună un reper metropolitan, un nou nod de identitate urbană. Apa nu mai este un fundal tehnic, ci devine protagonistul unui proces de reconectare a orașului cu peisajul său hidrografic.