„Casa cu suricate” de David Drabek

Comentariul autorului

Într-o casă plină cu suricate, pe lângă păsări sabot și o cârtiță moartă, viețuiesc trei surori. Sora cea mică este bântuită de amintirea unei mame nebune și nu a mai părăsit suricatele de un an de la moartea subită a tatălui. Cea mare s-a cuibărit în fața televizorului și a mâncat până la imobilizare. Sora mijlocie este singura care muncește pentru a întreține casa cu suricate. Peste tot și toate guvernează spiritul unui fake Budha. Fetele sunt captive în acest loc unde trei bărbați apar în viața lor și le zbuciumă existența.
“Casa cu suricate” de David Drabek regizat de Radu Afrim la Teatrul Naţional “Marin Sorescu” din Craiova are un univers extravagant. Scenografia oferă poveştilor amalgamate un spaţiu optim de desfăşurare, atât din punct de vedere funcţional, cât şi expresiv. Imaginea scenică pare că e desenată moment de moment, iar convulsiile emoţionalului par că devin vizibile.
Spaţiul surprinde o atmosferă onirică în care decorul presupune elemente naturale (apa, heleşteul), animale care par într-o stare dintre viaţă şi moarte (suricate care se mişcă, fără a fi vii şi a căror aparenţă nu te duce însă cu gândul la taxidermie), un buddha însufleţit situat deasupra lucrurilor, cumva la etaj, vulturii-bec şi un panou coborând lent şi de pe care neonul alb ne întreabă “are you dreaming?”. Aceasta este imaginea care dă drumul acestui vis absurd, romantic, comic şi coşmaresc deopotrivă. Este un univers cu personaje reale şi ireale care coexistă într-un spaţiu la marginea imaginarului, o lume care se sufocă în propriile frici şi fantasme.
Casa suricatelor este un spaţiu construit invadat de natură, unde elemental organic îşi croieşte drumul peste mobilier şi recuzite, punând stăpânire pe întreaga casă. În mijlocul podelelor frânte şi pline de covoare este un iaz care împarte vizual scena în trei mari secțiuni – bucătăria, camera de zi şi dormitorul. În planul doi este pădurea, un loc al evadării şi al regenerării. Elementele naturale au şi rol funcţional. Cuibul uriaş a unei păsări misterioase devine pat pentru una dintre surori, iar păsările nopţii devin corpuri de iluminat. La final, apariţia unei păsări negre supradimensionate care coboară în cuib devine metafora împlinirii fricilor noastre. Elementul organic este spart de intervenţia geometrică a unei rame-cadru luminoase care ne aminteşte că ceea ce vedem este doar un vis care interferează enervant cu realitatea.