Mecanisme represive în școala românească de arhitectură 1944-1958

Comentariul autorului

Cu ocazia susținerii tezei de doctorat în arhitectură cu tema Arhitecții români și detenția politică 1944-1964. Între destin concentraționar și vocație profesională susțineam că modul în care sistemul instalat în România după cel de-al doilea război mondial a subordonat politic și propagandistic arhitectura este axiomatic dar în același timp puțin cunoscut în detaliu. În plus, așa cum afirma într-o conferință profesorul arhitect Sorin Vasilescu, de multe ori ne scapă un lucru extrem de simplu: arhitectura este făcută de arhitecți. Prezentul studiu pornește de la această incontestabilă stare de fapt: insuficienta (re)cunoaștere a relației arhitecturii și (mai ales) arhitecților cu regimul comunist – în special în primele decenii ale acestuia. O parte a acestei subordonări este reprezentată și de controlul total al educației de arhitectură, reprezentată în acei ani la nivel superior de o singură instituție – Facultatea de Arhitectură din București. Prin urmare, atât din această perspectivă (să-i spunem a devenirii unei bresle) dar și din dorința de a aduce o contribuție la istoriografia învățământului românesc sub comunism, în continuarea preocupărilor noastre de reliefare a relației dintre arhitecți și regimul totalitar, tema acestei cercetări s-a impus aproape de la sine.
Cunoscând în mare cele petrecute în sistemul universitar românesc de după 23 august 1944, ne-am propus să clarificăm o imagine de ansamblu, studiind în detaliu cazul particular al Facultății de Arhitectură. Prin urmare, principalele obiective ale tezei noastre – subiect de cercetare complet neglijat până în prezent – sunt reprezentate de identificarea mecanismelor represive desfășurate în această instituție de învățământ superior, atât în directă legătură cu evenimentele la scară largă produse în România acelei perioade, cu reforma învățământului și fenomenul de control total al acestuia, dar și cu subordonarea arhitecturii despre care vorbeam anterior. Ne-am propus astfel să cercetăm instrumentele folosite de regim precum defascizarea, lupta de clasă, discriminarea pe considerente de origine socială, lupta împotriva cosmopolitismului și formalismului în arhitectură, epurările și arestările, intimidările și presiunile, ideologizarea și (chiar) reeducarea, precum și efectele acestora, urmărind soarta individuală și de grup a majorității actorilor implicați.