Parcul de sculptură RAD 2026

Comentariul autorului

Grădina de sculptură ca distorsiune temporală. Recontextualizări spațiale la Caro.

Operațiunea curatorială din complexul Caro București refuză paradigma amenajării peisagere sau a decorării exterioare. Nu încercăm să modificăm grădina, ci să facem un exercițiu de recontextualizare semantică. Într-un sit marcat de straturi istorice, de la cărămida aparentă și halele industriale recuperate până la inserțiile hoteliere contemporane, arhitectura existentă și vegetația rămân intacte.

Aleile își păstrează traseele, iar masa vegetală nu este alterată. Intervenția constă în poziționarea unor obiecte tridimensionale menite să distorsioneze percepția timpului de parcurgere și să genereze locuri acolo unde dinamica sitului impunea doar tranzit.

Proiectul lucrează cu parcul înțeles ca „spațiu striat”. Peste rețeaua bidimensională existentă, reprezentată de sistemul de alei, se suprapune o rețea de noduri tridimensionale. Amplasate în puncte de convergență, pe parapete de cărămidă, elemente de infrastructură tehnică sau suspendate în coronamentul arborilor, sculpturile funcționează ca niște comutatoare de interval care impun pauze fizice în nodurile de tranziție.

Relația dintre obiect și loc devine una de parazitare controlată. Atunci când un volum hibrid, alcătuit din gazon natural și componente metalice geometrice, ocupă acoperișul unui punct termic din beton brut, nu se produce o înfrumusețare a utilitarului, ci o nouă metodă de monumentalizare și o deturnare a sensului arhitectural inițial.

Evitarea pieselor de mici dimensiuni, care riscă să cadă în derizoriul obiectului decorativ de grădină, a impus o selecție riguroasă a scării. Parcul operează cu elemente medii și câteva lucrări de mari dimensiuni, folosite ca repere de orientare și suficient de masive pentru a intra în dialog cu scara halei industriale sau cu deschiderea către malul apei.

Deși structura expozițională principală este temporară, situl dezvoltă un sistem de acumulare progresivă. Anumite piese rămân definitiv, devenind repere inserate în memoria locului. Silueta de neon a lui Albert Kaan, integrată într-un trunchi de copac, viespea de bronz patinat a lui Alexandru Ranga, cei doi paznici cu „geometrie de piatră” din fibră de sticlă și papa din beton al lui Adrian Piorescu, retras într-un rond de mesteacăn, funcționează deja ca jaloane permanente.

În 2026, grupul de copaci de la marginea lacului a fost colonizat de o haită de șase lupi din bronz ai lui Judith Wagner. Ascunși printre trunchiuri, arbuști și accidente de topografie, lupii nu pot fi percepuți niciodată ca întreg. Poziționați pentru a puncta curbele de nivel, schimbările discrete de pantă și accentele vegetale, ei lucrează împreună cu grădina și au devenit parte din colecția de surprize a locului. Dealul de la marginea lacului devine astfel „soclu” și filtru pentru o artă care nu mai poate fi percepută ca ansamblu statuar sau instalație, ci ca un joc de-a v-ați ascunselea cu mediul. Cu o singură excepție: un lup ieșit dintre copaci și rătăcit pe pajiște în căutarea unui pepene verde supradimensionat: „Lupul și pepenele”, una dintre juxtapunerile de câmpuri semantice posibile în parcul Caro doar în 2026.

Spre deosebire de neutralitatea galeriei tradiționale, spațiul deschis propune suprapuneri de câmpuri structurale. Relațiile dintre lucrări sunt non-narative, bazate pe morfologie, materialitate și scări contrastante. Piesele se recontextualizează permanent în funcție de traiectoria vizitatorului. Lipsa unor trasee impuse eliberează mișcarea, iar surpriza localizării unui obiect, pe un zid, agățat de o fațadă sau ascuns spre malul lacului, devine „motorul” plimbării. Timpul nu mai este cel al trecerii grăbite spre o funcțiune hotelieră, ci devine timpul așteptării. Prin amestecul de obiecte amovibile și rezidenți permanenți, grădina devenită galerie publică pune sculptura la lucru, iar grupajele de lucrări pot ocupa spații pentru a (de)construi sau (re)construi locuri.