Pus deoparte. Spațiul de cult neoprotestant

Comentariul autorului

Istoria arhitecturii spațiilor de cult protestante demonstrează în contextul occidental o tendință de corelare cu evoluția gândirii arhitecturale, în ciuda eterogenității permanente. În România, însă, deși există peste 6500 de biserici neoprotestante, regula este că arhitectura de semnătură lipsește. Absența studiilor autohtone de specialitate confirmă că această stare de fapt e mai degrabă un indiciu al istoriei relativ scurte a neoprotestantismului românesc, care se întinde pe aproximativ 160 de ani. Dintre acești ani, patru decenii au fost „confiscate” de regimul comunist. Deși imediat după 1989 s-a construit foarte mult în mediul neoprotestant, nu s-au construit edificii remarcabile.

Pentru a descifra motivele acestei stări de fapt și pentru a identifica principiile care pot determina o evoluție viitoare diferită, a fost nevoie de o analiză integrată a factorilor generatori sau modelatori de arhitectură neoprotestantă, care au valori specifice într-o Românie majoritar ortodoxă, aflată încă în tranziție dinspre spiritualitatea subterană înspre pluralitatea religioasă, dinspre ateism înspre secularizare – cu excepția unei perioade de reviriment religios de invidiat de către restul țărilor europene. Numai la confluența acestor elemente poate fi analizată corect arhitectura neoprotestantă din România.

Volumul tratează tema arhitecturii neoprotestante din mai multe perspective: mai întâi, cea istorică, plasarea fenomenului neoprotestant în contextul său istoric, social și cultural fiind fundamentală; apoi, cea hermeneutică, necesară în descifrarea conceptelor teologice implicate, analizate comparativ în raport cu diversele tradiții teologice; nu în cele din urmă, cea fenomenologică, ce presupune căutarea esenței fenomenului, comprehensiunea faptului religios ce influențează arhitectura de cult neoprotestantă.

Pentru că se distanțează de conceptul de Domus Dei, sau Casa Domnului, specific arhitecturii sacre, spațiul de cult neoprotestant poate fi numit Domus Ecclesiae, sau Casa Adunării. Este un spațiu de învățare și edificare spirituală, care, deși nu e considerat un spațiu sacru, păstrează un caracter aparte prin faptul că este folosit cu scop religios. Îndepărtarea motivată teologic de concepția clasică a sacralității spațiului din bisericile tradiționale nu presupune însă o distanțare de orice gest edificator menit să emoționeze, în ciuda a ceea ce par să transmită in corpore bisericile neoprotestante construite în România. Din contră, un spațiu pus deoparte pentru rugăciune e necesar să comunice multisenzorial, prin arhitectură, credințele comunității care se adună acolo. Provocarea de a crea spații de cult neoprotestante emoționante, care să sus-țină închinarea credincioșilor și experiența lor spirituală, este cu atât mai importantă cu cât subiectul a scăpat în general atenției specialiștilor la noi în țară.

O atenție specială a primit și problematica percepției. Lumea nu este doar actul înțelegerii, ci și actul perceperii. Tratarea relațiilor dintre teologie și spațiul arhitectural, dintre valorile comunității și spațiu, lumină și sunet, dintre percepția oamenilor și spațiul propriu-zis, dintre percepția individuală și cea a comunității nu este folositoare doar pentru comunitatea neoprotestantă sau doar pentru arhitecți, ci e folositoare pentru noi toți, oameni influențați de imaginea lumii în care trăim.