Scaun dulgheresc

Comentariul autorului

Scaunul pornește de la o întrebare simplă: ce s-ar întâmpla dacă un dulgher, nu un tâmplar, ar face un scaun? Logica nu mai este cea a mobilierului de interior, cu îmbinări ascunse și suprafețe continue. Este logica șarpantei și a caprei de lucru, în care fiecare piesă își arată rolul, iar îmbinarea rămâne vizibilă ca parte a expresiei.
Structura de sub șezut este gândită ca o mică șarpantă. Picioarele, așezate oblic în perechi, se întâlnesc ca niște căpriori la coamă și prind între ele o grindă longitudinală, care preia greutatea șezutului și o transmite în picioare. Ca alcătuire, este o capră dulgherească, obiectul pe care se pregătesc piesele oricărei șarpante.
Spătarul preia un alt element din vocabularul dulgheriei: cleștele. Doi montanți verticali prind între ei o riglă centrală, de care sunt prinse cele două panouri ale spătarului. Același clește continuă în șezut, unde se îmbină cu grinda centrală.
Materialul este frasinul masiv, un lemn dur și elastic, cu fibra dreaptă, rezistent la solicitări repetate. Lemnul este lăsat în culoarea lui naturală, fără vopsea sau baițuri. Desenul fibrei și capetele pieselor rămân lizibile, iar muchiile sunt ușor rotunjite doar acolo unde intră în contact cu corpul.
Scaunul face parte dintr-o preocupare mai largă a biroului pentru meșteșugul dulgheriei. Obiectul nu reproduce o formă istorică, ci încearcă să aplice principiile acestei meserii la scara mobilierului.