Patru Zero

Comentariul autorului

Într-o lume care se mișcă-ntr-una ai o meserie în care totul e bine să
stea. Cât mai țapăn. Să reziste la orice. Mai ales la cutremur. Cum vine asta?
Ca atunci când pierzi la fotbal și stai pe margine. Teren împrejmuit și distanța de la marcaj până la gard mai mică de un metru. Stai ghem cu spatele la gard și genunchii la gură ca să nu încurci. Ce să nu încurci? Jucătorii care mișună pe teren. Ăia se mișcă și tu stai țeapăn. Și aștepți să intri pe teren să te pui în mișcare. Între timp lumea din jur se mișcă-ntr-una și se dau goluri. Deh, balonul e rotund.
Învârteli de colo-colo, în care tu ești antrenat să pui jaloane. Păi cât
să tot pui jaloane. Că de la atâtea iți iese labirint. Lumea driblează printre
jaloanele pe care le pui. Și, în loc să participi la mișcarea generală, mai pui un jalon-două. Doar-doar înseamnă ceva în economia generală a meciului. Toți pe teren și tu construiești tribuna, în care să mai stea și alții să vadă cum e.
Păi nu mai bine pui lucrurile în mișcare? Măcar din când în când. La
scară mică, nu-i vorba. Și dacă nu se mișcă prea mult te amăgești măcar cu posibilitatea mișcării. La un moment dat. Măcar un metru. Acolo. Ceva. Pentru ajustări fine. Să reziste, nu-i vorbă. Da să se și miște un pic.
Iei jalonul și-i pui roți. Jaloane la plimbare. De ce să stea dacă poate să
se plimbe. Sau măcar poate fi plimbat. Pui o roată deja e roabă. Pui doua și iese roabă cu două roți. Pui patru și gata vehiculul „complex”.
După ce pui roți o dată e greu să te oprești. După cum se va vedea în
continuare. Riscul e să nu te mai oprești. Pui roți la orice. De orice dimensiune. Roți mici, satisfacții relative, roți mari, satisfacții de aceeași dimensiune cu jantele. Cauciucul contribuie și el la gradul de satisfacție, dar mai ales la roțile mici. După depășirea unei anumite dimensiuni a roții nu se mai sezisează variații de intensitate a satisfacției. Mai clar, dacă pui roți prea mari, pierzi vremea așteptând vreo reacție. E ca și cum ai pune roți mici de tot.
Mai întâi roți mici la mese, scaune, lăzi. Ulterior la tarabe de tot felul pe
care să le poți plimba la târg și uneori prin târg. Mai târziu la aviziere, lămpi, bănci, baruri și fel de fel de alte trăznăi, care nici nu gândeai că are sens să fie plimbate. Roată cu roată, se adună o colecție ușor absurdă (dadaistă, pentru snobi) de vehicule care ar putea să fie mișcate. Jucării de toate dimensiunile medii. Nici prea mari, nici prea mici. Potrivite. Toate diferite. Nu are prea mult sens să repeți în serii prea mari obiectul căruia îi pui roți. Satisfacția descrește direct proporțional cu numărul pieselor identice pe care le produci. Cu cât mai multe vehicule unicat, cu atât mai diversificată colecția. Cine are chef de dubluri? Ori patru, ori două roți – la ce se nimerește să fie nevoie.
2-0, cel mai riscant scor. Te relaxezi și ajungi la 3-2. Cu roțile la fel. Zici
că faci economie și vezi că nu se mișcă ansamblul. E 2-0 și nu funcționează angrenajul. Dacă nu funcționează, începi să ai probleme la retur. Se agită echipa și trebuie să intervină departamentul tehnic. Dacă nici așa nu merge, atunci concluzia e clară: retur, adică reproiectare. Și, până la egal, e drum lung. Dus, reproiectare, refacere, întors. De cele mai multe ori pe patru roti, altele decât cele deja incluse în proiect.

Comentariul juriului

Justin Baroncea face, ca și Iris Popescu de altfel, research by design, iar noi va trebui să ne obișnuim, sau nu, cu sintagma în limba română „cercetare prin design” și să o luăm mai în serios de acum înainte. Dacă în cazul designului incluziv tema este atât de gravă încât distrage practic atenția de la metodă, în cazul lui Baroncea intensitatea ludică și aspectul sec, tehnic, al obiectelor istorisite ne invită prea repede la a citi în cheie hip minimalistă acțiunile obiectelor pe roți, neglijând poate întrebările cu privire la metodele de virusare subversivă a habitusului. Dar valoarea exercițiului stă de fapt în crearea de situații și în extragerea, indirectă de cele mai multe ori din motive de suprarealism al acțiunilor, de învățăminte cu privire la spațiul cotidian, la spațiul comun și la interacțiunea dintre un lucrător cu obiecte, adică un arhitect sau un designer, și public.