Arhitectura de veci în România. Cimitire, mausolee, edificii funerare în spațiul extracarpatic (1830-1939)

Comentariul autorului

”... we sincerely hope that this subject, and also other improvements which we have suggested, will be duly considered by the directors of cemeteries, as well as by Mr. Mackinnon in his new bill before parliament.”

Încercarea de a pleda pentru frumusețea și importanța arhitecturii funerare românești, dar mai ales speranța recuperării acestor valori, și-a găsit ecou în rândurile eseului ”Moartea se trăiește mai frumos la români!” a profesorului Vintilă Mihăilescu. El redă câteva idei ale jurnalistei britanice Alison Mutler, corespondentă Associated Press la București, ce a avut această exaltare după ce asistase la funeraliile lui Ion Rațiu și a declarat că românii se pricep la moarte. O trăiesc deplin. Ca urmare a celor citite, profesorul Mihăilescu amintește și de vorbele pe care le auzise la o țărancă din Bulgaria care, vorbind despre Sfânta Paraschiva, declară că ”sfinții se nasc la noi (în Bulgaria n.a.), dar vin să moară la voi, în România. De aici până la onorarea locului ales pentru odihna veșnică ar trebui să fie un pas simplu și ușor de făcut.

Din structura generală a volumului se citesc destul de ușor intențiile cu care am plecat la drum în acestă cercetare, iar în desfășurarea textului au fost extrase concluzii parțiale despre anumite problematici atinse.
Stadiul precar al cunoașterii acestui subiect delicat este impus încă din perioada studiilor de specialitate, nefiind inclus în programa școlară, nici chiar la nivel universitar.
Consider încheiată doar etapa de descifrare a multiplelor valențe pe care le are acest tip de patrimoniu. Cu câteva excepții enumerate la momentul respectiv, chiar și condițiile impuse pentru realizarea construcțiilor garantează premisele realizării unor edificii trainice, de calitate și cu ținută artistică, iar ansamblurile create sunt ele însele demne de recunoaștere a valorii culturale. Impactul la nivel urbanistic la momentul creării lor trebuie acum susținut de metode de integrare în spațiul devenit central al orașului și dublat de măsuri de protecție, inclusiv prin recunoașterea unui model legislativ coerent care a dat roade. Permanenta lipsă a locurilor de veci în marile expansiuni urbane facilitează suprapopularea și îndesirea ansamblurilor existente. La polul opus, dispariția unor comunități și a unor culte la nivel local conduce la abandonul altor ansambluri. Oricare dintre cele două situații este nedorită și produce pagube ireversibile. Locul cimitirului în comunitate este bine definit prin conexiuni directe la nivelul fiecărui individ din societate, însă importanța acestui loc merită revizuită din când în când și ajustată la adevărata sa valoare.
În mod similar, referindu-mă la capelele cu cripte sau la mausoleele eroilor, asistăm la dispariția unui program de arhitectură, prin urmare este de dorit ca obiectivele păstrate până la noi să reușim să le cunoaștem și să le predăm în stare bună generațiilor viitoare. Departe de ideea naivă a perpetuității obiectului, un exercițiu de arhitectură de veci nu ar fi total nepotrivit, mai ales când înaintașii au creat cu această convingere.
În aceeași direcție, completarea portofoliilor marilor maeștri prin recuperarea informațiilor despre proiectele lor de arhitectură funerară este o datorie de onoare pentru întreaga breaslă.

Comentariul juriului

Andreea Pop reușește să introducă în literatura de specialitate, într-o manieră care combină autoritate științifică cu eleganța argumentării, o temă care nu fusese tratată până acum decât ca addenda la diferite alte istorii ale arhitecturii. Lucrarea se constituie astfel ca un punct de inflexiune în cercetarea unui patrimoniu care este deseori pe nedrept clasificat ca „minor”. Rezultat al unui efort de cercetare care se întinde pe foarte mulți ani, volumul îmbogățește peisajul istoriei arhitecturii din România cu o nouă perspectivă, propunându-ne un nou reper pentru o citire complexă a patrimoniului.