#OPENGIARDINI

Comentariul autorului

În 1807, Napoleon a demolat un cartier venețian pentru a construi primul parc public al orașului. În 1895, Bienala a ridicat primele clădiri permanente în Giardini Pubblici. De atunci, Bienala a restricționat accesul publicului la două treimi din parc. O Bienală a decolonizării ar trebui să confrunte această privatizare a spațiului public. Întregul parc ar putea fi deschis în jumătatea de an fără expoziții. Totuși, porți, ziduri, garduri, camere de supraveghere și gărzi înarmate blochează accesul public pe tot parcursul anului. Am explorat acest paradox al unui spațiu public închis publicului pentru a chestiona utilizarea actuală și viitoare a Giardini.
Cea mai vizibilă intervenție a noastră a fost un banner imens agățat de Arcul Lando al Sant'Antonio di Castello. Nu este o coincidență faptul că arcul este ultima rămășiță a bisericilor demolate pentru a crea grădinile publice. Bannerul, care solicita ca Giardini să fie redat oamenilor, a fost amplasat strategic în zona publică a parcului, în fața porții de intrare a Bienalei.
Proliferarea recentă a barierelor ostile ale Bienalei a făcut mai dificil pentru oameni să „sară gardul” și să intre pe furiș în Giardini fără bilete sau invitații: o tactică de opoziție practicată de localnici încă de la primele Bienale. Cu toate acestea, bărcile acostate pe canalul Giardini, în interiorul granițelor Bienalei, arată că frontiera nu este impenetrabilă. Primăria atribuie aleatoriu aceste locuri de acostare unor barcagii care, pentru a ajunge la vehiculele lor, trebuie însă să depășească zilnic granița Bienalei.
Aceste interese conflictuale au generat două excepții teritoriale acolo unde canalul întrerupe limita Giardini: două „puncte slabe” în perimetrul fortificat al Bienalei, unde proprietarii de bărci și-au creat propriile intrări în enclava îngrădită. Aceste intrări ilegale sunt incomode și riscante din cauza necesității de a sări peste bariere înalte, de a coborî scări deasupra apei și de a evita obstacole medievale precum garduri cu vârfuri ascuțite și ziduri cu cioburi de sticlă. Nu este cel mai demn mod de a ajunge zilnic la locul de muncă.
Deoarece Bienala pare reticentă să găsească soluții pentru situația bizară a proprietarilor de bărci, am încercat să le îmbunătățim acestora rutina de zi cu zi. De asemenea, am adoptat o poziție clară pentru a iniția o conversație între oraș, Bienală și pavilioanele naționale, care sunt responsabile pentru nesoluționarea problemei.
Am amplasat un arc ceremonial cu inscripția #OPENGIARDINI la intrarea din capătul sudic al canalului, în spatele pavilionului Greciei. Dincolo de portal, am adăugat scări pentru a media diferența de înălțime și un covor roșu în lungul malului, conducând spre un gard cu țepi ruginiți. Am adăugat prize confortabile de unde barcagiii să se prindă pentru a depăși bariera, bandă roșie pentru a acoperi rugina și nasuri de clovn peste vârfurile ascuțite. Am extins covorul roșu dincolo de gard, până la locurile de acostare.
La celălalt capăt al canalului, am îmbunătățit cu mânere mai bune scara metalică plasată în zidul de incintă din spatele pavilionului Austriei.
Construite în zilele previzualizării expoziției, majoritatea instalațiilor au fost îndepărtate de personalul Bienalei imediat după ce biletele pentru acces au fost puse în vânzare. Ne așteptam la acest răspuns din partea Bienalei, dar înlăturarea lucrărilor noastre neautorizate a făcut doar ca luptele zilnice ale barcagiilor să fie la fel de dificile ca înainte.