Muzeul Colectivizării din România. Casa lui Ioachim

Comentariul autorului

Cel mai important a fost să stabilim tonul poveștii. Am considerat că acum, la 30 de ani de la căderea comunismului, avem distanța necesară pentru o privire neîncărcată de patimă, mai calmă, mai echilibrată. La Tămășeni am găsit două case de țară, cu nimic deosebite la prima vedere de alte mii de case din alte sute de sate. Doar la o privire mai atentă se văd gratii la o cameră din casa veche (acolo unde fusese Miliția), iar casa cea nouă are prăvălie cu intrare direct din stradă.

Decizia de design a fost să nu ne atingem de case, pentru că finisajele erau originale, cu zugrăvelile decorative din perioada comunistă, cu tâmplării și mobilier adunat de-a lungul a zeci de ani. Am avut grijă să evităm orice metaforă, orice muzeificare, orice stridență; să păstrăm doar această scurtă aparență de firesc, așa cum era și viața oamenilor în comunism. Dincolo de asta, absurditatea.
Povestea caselor și a acestei familii este, de fapt, una tipică, așa cum s-au întâmplat multe pe tot cuprinsul țării. Centrul de Achiziții pentru Colectivă este folosit ca pretext pentru prezentarea întregului fenomen al agriculturii colectiviste. Tematica muzeului se structurează pe 18 spații distincte (camere din cele două case, spații-anexă, spații exterioare), fiecărui spațiu fiindu-i dedicată o temă specifică. Aceste teme sunt: Cote, Casa, Pământ, Pâine, Furie, Revoltă, Estul, Destinul, Miliția, Agitatorii, Ascunzătoarea, Rezistența, Omul Nou, Carne și vin, Apă, Gaz, Fier vechi, Unelte agricole. În toamna anului 2020 s-au deschis primele 3 camere (Cote, Casa și Pământ), restul spațiilor fiind programate să se deschidă în perioada următoare.
Pentru fiecare temă, discursul curatorial se organizează pe două categorii diferite de conținut, care sunt prezentate în permanență în paralel, prin două instalații interactive în fiecare cameră.

Organizarea pe două discursuri distincte, unul oficial și unul personal, reprezintă o reconstituire a felului în care s-a produs în mod real procesul de colectivizare, pe care 3 milioane de oameni l-au trăit în mod diferit. Vorbește și despre abuzuri și crime, despre dușmani ai poporului, dar și despre o normalitate a vieții într-o vreme total anormală. Uneori aceste discursuri se suprapun, alteori sunt complet paralele sau chiar se contrazic reciproc. Vizitatorul muzeului este invitat să confrunte în permanență cele două discursuri, să se angajeze în propria lui călătorie pe niveluri diferite de lectură și complexitate și să găsească singur legături între povești și evenimente.
Tocmai aceasta este experiența de vizitare pe care o propune muzeul: nu doar să ofere informație, ci mai ales să creeze relații. Evitarea explicațiilor, a suprainterpretărilor și a tonului didactic lasă loc discuțiilor. Muzeul acesta vrea să intre în dialog cu vizitatorii, să provoace aducerea aminte, să-i facă pe oameni să povestească, să recunoască, să înțeleagă, să cadă pe gânduri, să contribuie în egală măsură la spunerea poveștii despre trecutul comunist. Dar discuția nu este doar despre trecutul comunist, narațiunile nu spun doar o poveste istorică, ci influențează chiar felul în care această poveste este spusă și în care ne raportăm la ea în prezent. Există încă o obsesie a comunismului care radicalizează părerile oamenilor și îi face să nu se mai asculte unii pe alții. O discuție despre niște vremuri profund nedrepte poate să ajute și la afirmarea valorilor democratice din ziua de astăzi, în România. Și poate chiar să recupereze o cultură de a fi împreună, pentru că așa alegem.

Comentariul juriului

Juriul a apreciat efortul făcut pentru etalarea unui subiect dureros, de preferat a fi uitat, dar care nu ne este îngăduit să îl uitam. Cum e făcut? Prin oferirea unei experiențe personale a vizitatorului. Care nu impune o opinie, doar invită la memorare și dialog.