Mănăstirea Plumbuita, București

Comentariul autorului

Consolidare, restaurare și punere în valoare monument Mănăstirea Plumbuita
Mănăstirea Plumbuita are un teren în suprafață de 37.000 mp (37.000 mp din masurători cadastrale) pe care se găsesc construcțiile aferente și este proprietatea Bisericii Ortodoxe Române, în administrarea Mănăstirii Plumbuita, București.Atât mănăstirea, cât și fiecare obiect existent în incinta mănăstirii, fac parte din Zona Protejată nr. 92 Plumbuita și sunt înscrise pe Lista Monumentelor Istorice din 2010 :La poziția 1710, având cod LMI 2010 B – II – a – A – 19419 este înscris ansamblul Mănăstirii Plumbuita , strada Plumbuita nr. 58, sector 2, București , sec. XVI –XX, Monumentul este situat în București, în zona de est a orașului, pe strada Plumbuita nr.58 (actual) sector 2,București.Amplasamentul este în vecinătatea Parcului Plumbuita și a Lacului Plumbuita.Incinta în care se găseste mănăstirea are un contur poligonal, apropiat de un dreptunghi, având amplasate de-a lungul zidurilor de incintă , care au servit și ca ziduri de fortificații, chiliile, Palatul Domnesc, Turnul clopotniță , bucătăria și trapeza , iar în centrul incintei se află biserica.Incinta mănăstirii se află la o înălțime de cca. 8,00-10,00 m deasupra oglinzii lacului Plumbuita. Accesul principal în incintă se face din strada Plumbuita, care se accede din Șos. Colentina. Un al doilea acces în incintă există prin Parcul Plumbuita. Acest acces este doar pietonal și ajunge în fața intrării în incinta mănăstirii- în dreptul Turnului Clopotnița.Restaurarea obiectelor din incinta mănăstirii s-a făcut în functie de gradul da degradare și de necesitatea de a funcționa atât ca așezământ monahal adaptat cerințelor spirituale, tehnologice și de civilizație ale începutului de secol XXI, respectând valoarea sa de monument de arhitectură și valoarea sa istorică.. Incinta mănăstirii a fost împartita (teoretic) în corpuri : Obiectul 1 – Biserica , Obiectul 2-Palatul Domnesc ,Obiectul 3-Stăreția ,Obiectul 4 Turnul Clopotniță -Obiectul 5 – chiliile (chilii 5.1, chilii 5.2 si 5.3, chilii 5.4 si 5.5) Obiectul 6 Corpurile anexă, Obiectul nr. 7 actuala bucătărie și trapeza, precum și amenajarea incintei. Obiectul restaurării finalizate au facut-o Obiectul 3- stăretia , dintre Chilii , chiliile parter și anume chiliile 5.1, 5.4 si 5.5 pe care la vom numi corpurile 5.4 si 5.5 și bucătăria cu trapeza, precum și amenjarea incintei care cuprinde și desființarea vechiului altar de vară și construirea unui altar de vară nou, precum și a unui lumânărar,pavarea aleilor pietonale cu blocuri de granit recuperate de la desfacerea drumurilor din București, refacerea rețelelor de incintă, amenajarea spațiilor plantate, a troiței existente în incintă, a fântânii și corectarea sistematizării verticale, precum și lucrări de izolații și drenaje pentru zidurile de incintă, în exterior, astfel încât să protejeze obiectele adosate acestora. Biserica, Palatul Domnesc, Turnul Cloptniță , chiliile 5.2 si 5.3 , precum și corpurile anexe nu au făcut obiectul acestei etape de restaurare a mănăstirii. Operațiile de consolidare și restaurare a tuturor corpurilor mănăstirii, care se găsesc în incintă, s-au realizat ăn urma unor expertize structurale realizate de ingineri specializați în monumente istorice. Consolidarile s-au realizat, fără afecarea spațiului interior al clădirilor, și/ sau a volumetriei, respectându-se bolțile . S-au făcut unele recompartimentări, în locurile în care au apărut în timp, compartimetari parazite sau functionalitatea a cerut acest lucru. Acoperirea corpurilor perimetrale s-a realizat cu tablă de titan zinc-Rheinzink, iar altarul de vară și lumânărarul, care sunt amplasate în vecinătatea bisericii, au fost acoperite cu tablă de cupru Fațadele din cărămida aparentă nu s-au restaurat în întregime. S-au făcut doar reparații parțiale , acolo unde degradările au fost foarte avansate. Restaurarea întregului parament urmează a se realiza unitar în momentul în care se va finaliza restaurarea tuturor corpurilor din incintă., pentru a se realiza o intervenție unitară. Finisajele interioare s-au refăcut ținând cont atât de niole funcțiuni necesare bunei funcționări a acestui așezămant de cult, precum și importanței istorice și a valorii arhitecturale și de reprezentare a mănăstirii. De asemenea, s-a ținut cont și de elementele de mobilier găsite în mănăstire la începutul proiectului și care aveau proveniență istorică. Amenajarea incintei a însemnat desfacerea vechiului altar de vară și reconstruirea unuia nou, construirea unui lumânărar, recondiționarea troiței existente și a fântânii, sistematizarea verticală, amenajarea peisagistică , pavarea aleilor cu piatră cubică din granit, recuperată de la desfacerile făcute pe străzile din București și reorganizarea și coordonarea rețelelor de incintă. De asemenea, au fost necesare,lucrări importante de hidroizolare exterioară si interioară, precum și relizarea unor drenuri pentru îndepartarea apei. Bucătăria existentă este una din cele mai frumoase clădiri ale incintei. Totodată este și cea mai veche bucătărie de acest fel păstrată.
Scurt istoric. Intâiul ctitor al Ansamblului Mănăstirii Plumbuita este Petru Vodă cel Tânăr, fiul lui Mircea Ciobanul și al Doamnei Chiajna, care a domnit între anii 1559-1569.Prima pisanie a mănăstirii s-a pierdut , dar prin similitudini istorice, se apreciază că biserica ar fi fost terminată la data de 1 iulie 1564, iar hramul este cel al Sfântului Ioan Botezătorul. Al doilea rând de ctitori ai mănăstirii Plumbuita îi reprezintă Alexandru Vodă și mama sa Ecaterina Doamna , confirmați prin portretele pictate pe peretele din dreapta al bisericii și printr-un document din 21 octombrie 1586, prin care voievodul înfrumusețează biserica și o înzestrează.De asemenea Mihnea Vodă, fiul său întregește averile mănăstirii printr-un hrisov dat Mănăstirii Plumbuita. Mihnea –Vodă, închină mănăstirea, Mănăstirii Xeropotam de la Muntele Athos, fapt confirmat printr-un Act de Închinare din 1586. Mănăstirea devine un monument de referinţă pentru istoria culturală a Bucureştiului, începând de la sfârşitul secolului al XVI-lea. În 1573, se înfiinţează aici prima tiparniţă din Bucureşti, prin grija voievodului Alexandru al II-lea Mircea şi a soţiei sale, Ecaterina Salvarezzo. Aceasta este a treia tiparniţă înfiinţată în Ţara Românească. În 1582 apar aici pimele cărţi tipărite în Bucureşti: două Tetraevangheliare şi o Psaltire (din care se păstrează numai un fragment, în Biblioteca Naţională din Sofia).În anii domniei lui Matei Basarab s-a dat o atenție deosebită Mănăstirii , nu numai ca lăcaș de cult , dar și ca fortificație. Matei Basarab, împreună cu soția sa Elena sunt cei mai importanți ctitori ai Plumbuitei. Astfel, în anii domniei sale, nu numai că transformă și înfrumuseteaza mănăstirea, dar o și întărește cu ziduri mari, ca pe o cetate de apărare. În anul 1647 construiește pe amplasament și o casă domnească , denumită astăzi Palatul Domnesc.Matei Basarab a legat Curtea Domnească printr-un tunel de Plumbuita. Dacă era atacat la Curtea Veche, domnitorul venea printr-un tunel la Palatul Ghica, apoi la Mănăstirea Plumbuita.Un tunel de refugiu mergea până la Fundenii Doamnei,altul ducea pana la Pădurea Andronache. În acele timpuri, delegațiile oficiale, delegațiile domnești care veneau din Rusia sau din părțile Răsăritului, se opreau întâi la Plumbuita.La începutul anului 1614, după cum atestă unele documente, Țara Românească , dar mai ales Bucureștiul, au fost devastate de un incendiu, care a cuprins și Mănăstirea Plumbuita, incendiu care a distrus o mare parte din hrisoavele domnești date acestui așezamant. În incendiu s-a pierdut și hrisovul domnitorului Țării Românești, Radu Voievod, dat la 18 noiembrie 1614, prin care se făceau unele danii mănăstirii, dar întăreau și pe altele, făcute de rudele sale sau alte persoane.La începutul secolului al XIX-lea , Mănăstirea Plumbuita , pe atunci închinată și condusă de calugării greci, trece , printr-un act de mare însemnătate, dat pe vremea Domnului Grigore Ghica, în conducerea calugărilor pământeni, români.La scurt timp însă ,protecția Rusiei acordată Locurilor Sfinte , readuce călugării greci la conducerea mănăstirii.De istoria Mănăstirii Plumbuita este legată și Revoluția lui Tudor Vladimirescu, care și-a organizat aici o tabără.Revoluția de la 1848, a durat în Țara Românească 3 luni, fără sorți de izbândă. Datorită zidurilor înalte și siguranței pe care o prezenta,fără acordul Bisericii , beciurile Mănăstirii Plumbuita se transformă în închisoare politică pentru conducătorii revoluției care nu reuțiseră să se refugieze în exil. În timpul domniei lui Cuza , în anul 1860, guvernul prezidat de Mihail Kogălniceanu “ridică egumenilor greci dreptul de a mai arenda moșiile mănăstirești”.În anul 1863 prin Legea Secularizării, averile mănăstirilor închinate, dar și a celor neînchinate, trec în avutul statului.În perioada interbelică, Mănăstirea ajunsese în paragină, iar biserica a fost transformată în biserică de parohie.În anul 1933, preotul Sachelarescu luptă pentru recâștigarea proprietații Mănăstirii și începe, în același timp lucrările de restaurare pentru biserică si clopotniță, cu acordul Comisiei Monumentelor Istorice. Lucrările au durat doi ani și de la exterior s-au mutat la interior prin refacerea și restaurarea picturii bisericii. In același plan de restaurare a preotului Sachelarescu era prevăzută și restaurarea Palatului Domnesc al lui Matei Basarab, după forma inițială și a împrejmuirii incintei.In vara anului 1943, Mareșalul Antonescu începe o amplă lucrare de restaurare a întregului ansamblu mănăstiresc, astfel încât acesta să redevină “o mănăstire voievodală” dar și “Panteonul Național al eroilor căzuți în războiul pentru reîntregirea neamului”. Acest lucru nu s-a înfaptuit.In anul 1955 s-a finalizat o restaurare mai ampla din initiativa patriarhului Justinian Marina. Lucrările au fost continuate, până în anul 1958, după care Sfântul Lăcaș a fost redat cultului. În anul 1959 , datorită Decretului 410, care a dat afară toți tinerii din mănăstire, mănăstirea a rămas cu un număr redus de călugări. Pentru a nu deveni din nou parohie, Patriarhul Justinian a transformat-o în Paraclis Patriarhal, așa cum a facut și cu Mănăstirea Antim.A functionat astfel până în 1987.
Scurt istoric. Intâiul ctitor al Ansamblului Mănăstirii Plumbuita este Petru Vodă cel Tânăr, fiul lui Mircea Ciobanul și al Doamnei Chiajna, care a domnit între anii 1559-1569.Prima pisanie a mănăstirii s-a pierdut , dar prin similitudini istorice, se apreciază că biserica ar fi fost terminată la data de 1 iulie 1564, iar hramul este cel al Sfântului Ioan Botezătorul. Al doilea rând de ctitori ai mănăstirii Plumbuita îi reprezintă Alexandru Vodă și mama sa Ecaterina Doamna , confirmați prin portretele pictate pe peretele din dreapta al bisericii și printr-un document din 21 octombrie 1586, prin care voievodul înfrumusețează biserica și o înzestrează.De asemenea Mihnea Vodă, fiul său întregește averile mănăstirii printr-un hrisov dat Mănăstirii Plumbuita. Mihnea –Vodă, închină mănăstirea, Mănăstirii Xeropotam de la Muntele Athos, fapt confirmat printr-un Act de Închinare din 1586. Mănăstirea devine un monument de referinţă pentru istoria culturală a Bucureştiului, începând de la sfârşitul secolului al XVI-lea. În 1573, se înfiinţează aici prima tiparniţă din Bucureşti, prin grija voievodului Alexandru al II-lea Mircea şi a soţiei sale, Ecaterina Salvarezzo. Aceasta este a treia tiparniţă înfiinţată în Ţara Românească. În 1582 apar aici pimele cărţi tipărite în Bucureşti: două Tetraevangheliare şi o Psaltire (din care se păstrează numai un fragment, în Biblioteca Naţională din Sofia).În anii domniei lui Matei Basarab s-a dat o atenție deosebită Mănăstirii , nu numai ca lăcaș de cult , dar și ca fortificație. Matei Basarab, împreună cu soția sa Elena sunt cei mai importanți ctitori ai Plumbuitei. Astfel, în anii domniei sale, nu numai că transformă și înfrumuseteaza mănăstirea, dar o și întărește cu ziduri mari, ca pe o cetate de apărare. În anul 1647 construiește pe amplasament și o casă domnească , denumită astăzi Palatul Domnesc.Matei Basarab a legat Curtea Domnească printr-un tunel de Plumbuita. Dacă era atacat la Curtea Veche, domnitorul venea printr-un tunel la Palatul Ghica, apoi la Mănăstirea Plumbuita.Un tunel de refugiu mergea până la Fundenii Doamnei,altul ducea pana la Pădurea Andronache. În acele timpuri, delegațiile oficiale, delegațiile domnești care veneau din Rusia sau din părțile Răsăritului, se opreau întâi la Plumbuita.La începutul anului 1614, după cum atestă unele documente, Țara Românească , dar mai ales Bucureștiul, au fost devastate de un incendiu, care a cuprins și Mănăstirea Plumbuita, incendiu care a distrus o mare parte din hrisoavele domnești date acestui așezamant. În incendiu s-a pierdut și hrisovul domnitorului Țării Românești, Radu Voievod, dat la 18 noiembrie 1614, prin care se făceau unele danii mănăstirii, dar întăreau și pe altele, făcute de rudele sale sau alte persoane.La începutul secolului al XIX-lea , Mănăstirea Plumbuita , pe atunci închinată și condusă de calugării greci, trece , printr-un act de mare însemnătate, dat pe vremea Domnului Grigore Ghica, în conducerea calugărilor pământeni, români.La scurt timp însă ,protecția Rusiei acordată Locurilor Sfinte , readuce călugării greci la conducerea mănăstirii.De istoria Mănăstirii Plumbuita este legată și Revoluția lui Tudor Vladimirescu, care și-a organizat aici o tabără.Revoluția de la 1848, a durat în Țara Românească 3 luni, fără sorți de izbândă. Datorită zidurilor înalte și siguranței pe care o prezenta,fără acordul Bisericii , beciurile Mănăstirii Plumbuita se transformă în închisoare politică pentru conducătorii revoluției care nu reuțiseră să se refugieze în exil. În timpul domniei lui Cuza , în anul 1860, guvernul prezidat de Mihail Kogălniceanu “ridică egumenilor greci dreptul de a mai arenda moșiile mănăstirești”.În anul 1863 prin Legea Secularizării, averile mănăstirilor închinate, dar și a celor neînchinate, trec în avutul statului.În perioada interbelică, Mănăstirea ajunsese în paragină, iar biserica a fost transformată în biserică de parohie.În anul 1933, preotul Sachelarescu luptă pentru recâștigarea proprietații Mănăstirii și începe, în același timp lucrările de restaurare pentru biserică si clopotniță, cu acordul Comisiei Monumentelor Istorice. Lucrările au durat doi ani și de la exterior s-au mutat la interior prin refacerea și restaurarea picturii bisericii. In același plan de restaurare a preotului Sachelarescu era prevăzută și restaurarea Palatului Domnesc al lui Matei Basarab, după forma inițială și a împrejmuirii incintei.In vara anului 1943, Mareșalul Antonescu începe o amplă lucrare de restaurare a întregului ansamblu mănăstiresc, astfel încât acesta să redevină “o mănăstire voievodală” dar și “Panteonul Național al eroilor căzuți în războiul pentru reîntregirea neamului”. Acest lucru nu s-a înfaptuit.In anul 1955 s-a finalizat o restaurare mai ampla din initiativa patriarhului Justinian Marina. Lucrările au fost continuate, până în anul 1958, după care Sfântul Lăcaș a fost redat cultului. În anul 1959 , datorită Decretului 410, care a dat afară toți tinerii din mănăstire, mănăstirea a rămas cu un număr redus de călugări. Pentru a nu deveni din nou parohie, Patriarhul Justinian a transformat-o în Paraclis Patriarhal, așa cum a facut și cu Mănăstirea Antim.A functionat astfel până în 1987.