ro | en
Nu pot să vorbesc acum. Am treabă

Nu pot să vorbesc acum. Am treabă

Autori: arh. Alexandra Müller, arh. Maria Ghement

Colaboratori:
Album foto: Alexandra Müller
Curatori: Alexandru Ion Radu, Maria Ghement, Alexandra Müller
Artiști: Diana Drăghici, Luis Kareem Jamal, Albert Kaan, Dragoș Lumpan, Alexandra Müller, Andra Panait, Marco Verhoogt
Producție set design: Atelier Set, Andrei Angelescu, Alexandru Aramă
Producție set design instalație „Nu pot să vorbesc acum. Am treabă”: Adrian Săndulescu, Andrei-Carlo Papuc
Print: The Plot
Photo: autorii proiectului, Elena Maxemciuc
Foto: Elena Maxemciuc, Alexandra Müller

Comentariul autorului

“Nu pot să vorbesc acum. Am treabă.
Ies pe geam pe o scară albastră, într-un balcon fără ușă. E înghesuială: 7 Linii de orizont intră pe geam și 32 ies afară.
Te sun eu.”

Instalația pune identitatea Bucureștiului sub lupă, prezentând contradicțiile orașului ca oportunități de dialog. Proiectul explorează cum țesutul urban poate deveni material expozițional și instrument de citire.

Situl are o încărcătură absurdă: o terasă circulabilă de 4 mp, aparținând unei încăperi de la etajul întâi al unui spațiu expozițional, rezultată prin extinderea unei camere din apartamentul vecin. Legătura cu interiorul se realiza doar printr-o fereastră. O scară detașabilă din lemn vopsit extinde galeria către o galerie foto în aer liber.

Un apel deschis a extins instalația dincolo de perspectiva autorilor, permițând Bucureștiului să fie povestit prin privirile celor care îl locuiesc. Fotografia surprinde „liniile subțiri” ale orașului, fiecare imagine arătând cum contradicțiile sale sunt negociate cotidian.

Fotografiile reunesc temporalități suprapuse: urmele orașului socialist, tranziția de după 1990, presiunile dezvoltării imobiliare și încercările locuitorilor de a recupera coerența. Imaginile trimise de public transformă terasa într-un dispozitiv colectiv de privire. Arhitectura sa improvizată reflectă modul în care Bucureștiul negociază creșterea, disfuncția, adaptarea și hazardul, transformând instalația într-o lectură colectivă a orașului.

Trei goluri de fereastră și o balustradă din fier forjat devin suprafețe de expunere, generând perspective din galerie, de pe terasă și curtea interioară. După expoziție, platforma poate fi demontată, iar fereastra închisă, intervenția rămânând compatibilă cu viitoarele nevoi ale galeriei.

Oglinda devine principalul instrument al instalației. Ea reflectă cerul, pereții și vizitatorul suspendat între interior și exterior, evidențiind ruptura dintre promisiune și realitate. Fragmentele Bucureștiului se suprapun peste imaginea privitorului, transformând terasa într-un cadru pentru interogarea vieții urbane.

Prins între oglinzi, rame de ferestre și fragmente fotografice, vizitatorul își vede reflexia fragmentată, multiplicată și recompusă. Fiecare unghi produce un alt oraș: fațade socialiste, arhitecturi post-tranziție sau siluete urbane speculative. Nicio perspectivă nu rămâne stabilă. Fiecare reflexie devine memorie, observație și proiecție, poziționând vizitatorul ca locuitor și martor al unui București în devenire.