O casă simplă

Comentariul autorului

Proiectul prezentat este o locuință individuală inserată într-un context în continuă transformare, într-o atmosferă pestriță, caracterizată printr-un amalgam de reguli urbanistice, forme și culori, specifică dezvoltării periferice a orașului de bon-ton, într-o zonă ce aspiră către lumea bună a orașului recent caracterizată prin ștaiful de mahala, dinamică, plină de oportunități și provocări.
Integrat în această diversitate urbană specifică lumii orașului dezvoltat recent, proiectul propune un volum simplu, cu un parter respectând conturul fostei locuințe vagon de pe teren, peste adăugându-se un etaj în consolă, decalat, ca o paralelă la calcanul casei vecine.
Aproape subestimând oportunitatea investiției, construind cu un nivel sub regimul de înălțime permis și nevalorificând la maxim capacitatea de utilizare a terenului, proiectul recuperează la limită, ocupând aproape întreaga curte, deliberat, la umbra etajului și la limita nucului bătrân, incluzându-l inextremis.
Orientală și orientată către privirea trecătorilor curioși, terasa de la parter este aproape o cameră în aer liber, acoperită, loc de bună ziua și pentru ziarul de seară, înainte de apus.
Drumul către acces este deviat ușor, parcă abătându-se, fără să tulbure liniștea de la umbra terasei. Acoperit, parcursul către intrare este întrerupt pe vreme rea de picăturile ploii reci ce cad printre doi pereți ai unui spațiu exterior de la etaj. În grabă, dar oprindu-ne pentru un moment lângă vitrina zonei de zi, ne atrage atenția reflexia nucului bătrân, astfel parcurgând aproape toată lungimea până în spatele curții.
Privind către interior prin fereastra mare de la parter parcă percepem o succesiune de planuri suprapuse, o transparență către calcan, un spațiu luminos al zonei de zi pe dublă înălțime, scenografic și agitat, cu diagonale de toate felurile, scara interioară fiind un element contradictoriu și totuși stabil, afirmând și contrazicând concomitent profunzimea spațiului.
Trecând aproape neobservată, curtea interioară este mai mult un artificiu pentru lumina reflectată de alipirea la peretle casei vecine și un pretext pentru detașarea volumetrică.
Parcurgerea casei făcându-se printre povești și diferite instanțe spațiale, diversitatea perspectivelor sunt asemănătoare unui trailler al unui film de cinema. Privind din zona de zi către terasă, bucătăria și locul de luat masa sunt aproape un gând trecător, un spațiu într-o lume paralelă, participând totodată în ansamblu.
Ce mai rămâne... dincolo de parcurgerea anevoioasă a spațiului în jur și pe sub casă, trecând prin interiorul ei către un etaj cu camere mici, doar pentru dormit, cu două terase ascunse privind deasupra curții de lumină, și atât – e ultima impresie a unui decupaj pătrat, rectangular, în peretele pe dublă înălțime al zonei de zi, privirea trecând mai departe printr-un perete exterior, parcă repetitiv, cu zoom – un tablou, un obiectiv foto către peisaj, adică nucul care nu a fost punctul de pornire, însă este cel de final.
O casă simplă, albă, acoperită în tradiționala terasă începând de acum o sută de ani citire, de parcă ar fi căutarea inovației fără să inoveze, o casă ce poate fi parcursă în imagini alb – negru, dar și color, citind în fugă paginile unui ziar, schimbând o vorbă cu vecinii sau ori zăbovind pe terasă, privind strada, nemaifiind nevoie parcă de casă și de tot efortul constructiv, promenadă și efecte spațiale, agitație de lumini și eforturi structurale. O imagine color de noapte și o privire către tumultul orașului, care se stinge la apus.