Moartea la oraș: arhitectura centrului de îngrijiri paliative

Comentariul autorului

“Niciodată în istoria umanității nu au mai fost muribunzii așa de igienic îndepărtați în spatele scenelor vieții sociale.”1

În timp ce majoritatea oamenilor dorește să moară acasă, 60% dispare în mediul clinic al spitalului contemporan. Cu toate acestea, un număr fără precedent de articole recente din jurnalele populare se concentrează asupra fizicalității morții, dezvăluind un interes crescut asupra unei teme anterior considerată tabu. În acest context, proiectul propune o arhitectură care construiește și înregistrează conceptul morții, un subiect puțin teoretizat care reconciliază tensiunile dintre speranță și frică, sănătate și boală, partaj și izolare. Centrul de îngrijiri paliative îi primește pe cei care au mai puțin de 6 luni de trăit, dar care nu își pot încheia viața cu demnitate acasă. Este un loc în care familiile și cadrele medicale se reunesc pentru a oferi îngrijire bolnavilor terminali.

În timp ce îngrijirea paliativă există de peste un secol, calitățile spațiale predominante ale tipologiei nu abordează aspecte fundamentale ale experienței morții, în special pierderea treptată a simțurilor organismului. Noul centru de îngrijiri intensifică simțurile în ultimele momente ale vieții prin inserția stimulilor vizuali, olfactivi, tactili si auditorii în proiect: un loc de joacă, săli de recital, fântâni, cameră de lumânări, instalații artistice etc. Concentrându-se pe pierderea senzorială și pe sensul colectiv al morții, proiectul coerează intensitatea fizică a morții cu arhitectura situată într-un mediu urban. Situat în București și compus din 32 de camere, centrul funcționează pe mai multe niveluri de experiență centrate pe patul de moarte. O serie de deschideri verticale străpunge secțiunea, conectând spațiile publice comune și patul de moarte. Un sistem de coridoare dilatate conectează familiile asigurând în același timp intimitatea individuală. O strategie de pliere a fațadei de cărămidă leagănă patul de moarte în timp ce își înregistrează prezența în oraș.

Zona Căii Moșilor veche permite dezvoltarea unei noi paradigme în jurul abordării procesului morții și în tipologia arhitecturală a centrului de îngrijiri paliative. Situl se află la intersecția dintre Calea Moșilor veche și Strada Sfinților și permite o organizare în trei părți: biserica Sfintilor și cele două loturi adiacente neconstruite pe care se propune intervenția. Nivelurile stradal si subteran acomodează spațiile unde centrul de îngrijiri paliative interacționează cu sfera publică. Cele două niveluri sunt programate să atragă uzuri publice si includ două săli de recital, o florărie, un magazin de lumânări, un loc de joacă, două fantani, insule înverzite și un soclu pentru instalații artistice. Spațiile de interes public sunt complementate de spațiile ce țin de uzuri funerare: ultima masă și procesiunea funerară. Aceste spații sunt aliniate de o parte si de alta Căii Moșilor si înrămează biserica Sfinților. La nivelul subteran, cele trei loturi sunt unite de spații pentru capele, masă și criptă.

Amplificând conștiința senzorială și abordând ritualurile contemporane, proiectul reconciliază experiența individuală demnă și apartenența colectivă. Prin interacțiunile umane intime, condensate și intensificate pe care le găzduiește, proiectul propune o nouă paradigmă tipologică și de proiectare pentru locul contemporan al morții.

1 Norbert Elias, “The Loneliness of the Dying” (New York: Continuum International Publishing Group, 1985), p.2-23.