Reconectarea orașului cu apa. Terminal de feribot în Zimnicea

Comentariul autorului

Zimnicea. Între declin și reinventare.
Proiectul propune reconectarea orașului Zimnicea cu apele care îl înconjoară – râul Păsărea, lacul Dunărica și fluviul Dunărea – printr-un masterplan cu trei puncte de intervenție, corespunzătoare locurilor unde orașul își întâlnește apele. Ultimul este și situl intervenției arhitecturale: un mic terminal de feribot, a cărui funcție principală este de a deschide un dialog – între maluri, între Dunăre și comunitate, între cele trei nuclee ale construcției. Totul, sub „pălăria” unui spațiu public – nu doar de așteptare, ci de întâlnire, de recuperare a malului apei.
Zimnicea este un exemplu-exponent pentru o întreagă suită de așezări dunărene: foste orașe industriale de graniță, retrase de la mal, supuse industrializării socialiste forțate și, ulterior, declinului post-industrial. Într-un oraș fără repere și cu amnezie față de propriul trecut, legătura orașului cu apa rămâne singura constantă – nu ca idealizare pitorească a trecutului, ci ca resursă identitară – suficient de puternică să fie cheia revitălizării locale.
Proiectul explorează această direcție nu doar din sensibilitatea personală față de orașul natal, ci mai ales din convingerea că marginalitatea acestor așezări poate deveni un avantaj strategic. Conectate, punctele izolate devin rețea – o rețea permeabilă a porturilor secundare dunărene.
Din centru până la Dunăre, cele trei intervenții au fiecare un atașament propriu în mentalul colectiv, așa cum au și roluri distincte în viața comunității.

Râul Păsărea
Apropiat fizic și afectiv de oraș, malul râului Pasărea este greu accesbil din cauza conformării așa-numitei Șosele a Portului. Acest unic drum de acces către port este, de fapt, un dig cu rol de protecție sezonieră. Astfel, intervenția propune refacerea profilului stradal existent și accesibilizarea malului printr-un sistem de rampe adaptate la topografia existentă.

Lacul Dunărica
Fost braț al Dunării, devenit lac în urma sistematizării zonei portuare, Dunărica este locul unde tabăra de copii și antrenamentele echipei locale de kaiac coexistă cu ecosistemul natural, format pe lac în timpul iernilor călduroase. Intervenția propune un gest delicat și neintruziv: un mic depozit de bărci – o arhitectură discretă, care sprijină activitățile deja existente fără a perturba cadrul natural.

Terminalul de feribot
Astăzi, traversarea Zimnicea–Svishtov funcționează printr-o serie de soluții provizorii devenite cumva permanente. Într-un peisaj fragmentat – parțial industrial, parțial natural, parțial ruină –, intervenția propune gridul ca instrument de structurare a spațiului – o modalitate de a aduce măsură în acest loc „fără măsură” și de a dirija arhitectura propunerii într-un loc lipsit de repere.
Gridul orașului, prelungit simbolic de la țesutul insulelor urbane până în port, este cel care generează această structură-ramă a clădirii: un perimetru, ca unică structură portantă a clădirii, funcționând ca filtru între afară și înăuntru. Spațiile interioare devin prelungiri ale spațiului public exterior, amenajat sau natural. Transparența volumului, alături de sistemul de circulații, face ca împrejurimile să fie percepute dinamic, nu doar în câmpul orizontal, ci la diverse cote, astfel încât parcurgerea clădirii și a vecinătăților sale imediate devine o continuă repoziționare a utilizatorului față de context, un continuu schimb de replici între vizitator și peisaj, mijlocit de arhitectura clădirii.