Centrul de Arhitectură al Bucureștiului

Comentariul autorului

Proiectului abordează insula Primăriei Generale a Bucureștiului, știrbită către Dâmbovița care necesită închiderea insulei, ea fiind situată într‐un context definit morfologic de un insular preluat din Parisul haussmanian. Insula, în forma ei actuală, a luat naștere odată cu sistematizarea malurilor Dâmboviței din 1880, deși încă din 1871 Cazarma pompierilor Mihai Vodă era deja prezentă. Ulterior în 1910 este finalizat și Palatul Ministerului Lucrărilor Publice(actuala Primărie Generală) care închide și așază insula către Bulevardul Elisabeta dar ea rămâne necontrolată către splai. Contextual, insula este deschisă către cursul de apă, iar acest spațiu neconstruit, păstrează o latență de spațiu liber cu potențial de spațiu public. Intervenția propusă valorifică acest potențial, păstrând miezul deschis și transformându-l într-un ecou urban al curții de onoare a Primăriei, oferindu-i astfel o dublă funcție, atât de reverență simbolică cât și de spațiu public activ. Deciziile luate sunt fundamente de studiul morfo-tipologic având ca bază scara și tipul de utilizare al insulei, apoi raportarea ei la oraș - insulă de bulevard. Trecând ulterior la analiza limitei și modul cum lucrează cu vecinătățile exterioare cât și interioare, cât și străpungerile conturului și fragmentările. Proiectul aduce o privire critică a modului de închidere a insulelor și al recuperării acestui patrimoniu din inelul central, constând într-o dală urbană subterană, un strat inferior care adăpostește muzeul, spațiile de cercetare și arhiva, străbătut de goluri (curți de lumină). Deasupra, volume construite reconstituie marginea insulei fără a o închide complet, iar la cota superiorară apare prezența „tăvii” vegetale ridicată la 2.4 metri, cota soclului primăriei, care funcționează ca spațiu public continuu, accesibil oamenilor, înălțat simbolic față de stradă. Această platformă verde devine noul miez vizibil și traversabil al insulei haussmaniene, către care se deschid clădirile existente, inversând logica curții interioare ascunse. Prin această propunere, insula nu mai este un obiect autosuficient construit, închis, ci o matrice deschisă de relații spațiale între vechi și nou, între subsol și parter, între limită și miez. Proiectul devine astfel o reacție la destructurarea insulei, dar nu prin refacerea unei forme istorice, ci prin reinterpretarea ei inversând absență golului în prezență și prezența construitului mutată la o cotă inferioară, în absență.