MLMSN_IZO

Comentariul autorului

IZOLARE ÎNTR-O SERIE DE STĂRI LIMINALE

Anul 2021 a fost și mai incert decât 2020. Poate că în 2022 vom fi pregătiți să facem mai puține pronosticuri, să acceptăm situația haotică în care ne aflăm, să nu mai sperăm în rezolvări miraculoase. Sau poate în 2022 ne așteptăm să fim ghidați mai bine, să ni se răsplătească răbdarea, să ne recalibrăm ca societate divizată de fenomene pe care le înțelegem prea puțin. Suntem în plină criză, o criză care nu numai că ne pune corpul în pericol dar ne obligă să-i înțelegem existența într-un context macro, care transcende timpul prezent. Am început să conștientizăm viața noastră ca pe un ritual, apărut ca reacție la nesiguranța din jurul nostru. Inițial ne-am forțat mușchii adaptării și resemnării, apoi ne-am radicalizat în păreri și în acțiuni. Izolarea socială a devenit mai mult decât o măsură de protecție, este un test pentru noi ca societate.

Prin urmare, se vorbește mult despre izolare, care a devenit un fel de meta-concept, un pretext de a te poziționa pro sau contra, un mod de a deveni proactiv într-un mediu care încurajează inactivitatea. Izolarea a devenit context, temă și proces de lucru în sine pentru artiști. Și este normal să fie așa pentru că unul dintre scopurile artiștilor este de a chestiona prezentul și de a problematiza cele mai importante aspecte ale societății contemporane.

Printre toate demersurile ancorate în disecarea stării de izolare s-a întâmplat și “Izolare într-o serie de stări liminale”, o instalație performativă în sit real care explorează fenomenul izolării nu din prisma prezentului, ci a trecutului clădirii Malmaison, fost centru de detenție temporară, printre altele, o clădire care acum este parțial ocupată de artiști, sub numele de Atelierele Malmaison. La etajul II al acestei clădiri, se află /SAC@MALMAISON, un spațiu destinat practicilor artistice interdisciplinare, cu precădere acelor demersuri performative de “embodied knowledge”. Cu toate că demersul poate părea oarecum ermetic și destinat unui grup restrâns de profesioniști din domeniul artei, scopul spațiului de proiecte /SAC, este de a relaxa șabloanele de consum cultural și de a intra în dialog cu publicul. Una dintre modalitățile prin care face asta este promovarea unui tip de artă care-ți dă timp să reconsideri ceea ce vezi, să participi la ceea ce se întâmplă, să-i descifrezi discursul prin informații concrete în raport cu propria experiență de viață.

Proiectul adresează memoria incertă și criza identității corporale, pornind de la viziunea antropologului Victor Turner despre societate, ca un proces de transformare, dinamic și dialectic. Corpul performativ conceput de coregrafa Simona Deaconescu este un corp liminal, prin calitatea sa ritualică, tranzitorie și incertă. Această stare de tranziție este o oscilație instabilă a corpului în raport cu spațiul și timpul. În instalația “Izolare într-o serie de stări liminale” identitatea celor cinci performeri este una pulsatilă, reînnoindu-se constant prin asumarea unor identități „străine” care se contopesc cu experiența mediată de prezența spectatorului.

Pornind de la aceste premise, instalația este construită în jurul unor experiențe corporale ale persoanelor care au trecut prin Malmaison. Lucrarea cuprinde mărturii ale deținuților politici din mai multe perioade istorice, fie ei intelectuali, politicieni sau militari, precum și mărturii ale angajaților Iprochim, instituție civilă care a preluat administrația clădirii după cutremurul din 1977, sau artiști ai Atelierelor Malmaison. Bazându-se pe cercetarea istorică realizată de Mihai Burcea și cea antropologică realizată de Bogdan Iancu, instalația te poartă prin stări asociate izolării, nu neapărat într-o ordine cronologică, ci într-un sistem de suprapunere temporală și spațială.

Pentru câteva ore, galeria de artă se întoarce la funcționalitatea ei de dormitor al unei garnizoane din perioada interbelică, platou de filmare pentru o reclamă la Coca-Cola sau spațiu pentru petreceri de Halloween. Ca într-un portal prin care poți călători în timp, în “Izolare într-o serie de stări liminale” îl poți vizualiza pe matematicianul Egon Balas găsind metode ingenioase de a combate izolarea precum un mers ritualic prin celulă, pe jurnalistul Mircea Damian răspunzând cinic gardienilor că e sătul de intelectuali sau pe Corneliu Coposu încercând să facă față torturilor fizice și psihice din izolare, pe care le enumeră cu un tip de detașare care-ți dă fiori. În același timp, vezi un grup de ingineri și proiectanți izolați într-o cameră înghesuită care împart o tescovină, o echipă de filmare care pregătește set-ul pentru un cadru cu o închisoare, doi angajați care păzesc focul din sobe peste noapte, sau câțiva artiști care-și zugrăvesc atelierul.

Intervenția arhitecților Justin Baroncea și Maria Ghement introduce vizitatorii, într-un mod vizibil și conștientizat, într-o compoziție în timp real cu instalația și performerii, adăugând lucrării o dimensiune conceptuală și narativă directă, subtil participativă și non-invazivă. La intrarea în /SAC vizitatorii primesc un obiect care se atașează de corp. Fiecare obiect conține un text și un semn grafic. Acestea sunt fragmente de informații care stau la baza documentării lucrării. Artiștii invită vizitatorii să conecteze obiectele la panoul plasat la ieșirea din instalație. Panourile compuse de vizitatori în fiecare seară rămân în spațiul expozițional după intervențiile performative, recompunând și rearanjând informația într-o altă cronologie, care atrage după sine o nouă narațiune.

În “Izolare într-o serie de stări liminale”, Simona Deaconescu împreună cu cei 5 performeri (Ioana Marchidan, Simona Dabija, Andrei Boariu, Maria Luiza Dimulescu, Georgeta Corca) dezvoltă principii de mișcare ce vizează-tensionează timpul și durata mișcării, expandând anumite durate în mișcare, până la limita la care corpul nu mai este doar prezență (ori acțiune) performativă, ci devine și imagine, respectiv ecoul ei. Universul sonor creat de Vlaicu Golcea și boxele, sursele care îl generează efectiv, devin co-prezențe, gazde, spațiu, instalație și mediu imersiv. Intervenția directă, nemediată, a lui Ramon Sadîc în spațiul expozițional, cu desen în creion și scrijeliri pe perete, nu mai este doar reprezentare ci acumulează intrinsec o dimensiune performativă.

“Izolare într-o serie de stări liminale” îți propune să regândești experiența corpului izolat de societate ca urmare a carantinei raportându-te la izolare ca temniță, celulă, separare, singularizare, singurătate, închidere, asediere, descompunere, fracționare, scindare, îngrădire, claustrare, desprindere, individualizare, recluziune, înstrăinare. Pentru cei care petrec puțin peste două ore alături de performeri, izolarea devine pretext de înțelegere a unei societăți în criză politică, într-o devenire continuă, într-un tip de comunitate care nu se poate stabiliza, și care, în puținele momente de echilibru fragil, se deturnează pe sine și se reorganizează în funcție de ideologii utopice, indiferent de timpul istoric de care aparțin.