L'Année dernière à Malmaison

Comentariul autorului

L'Année dernière à Malmaison

O expoziție care scapă din galerie și migrează pe holuri.
Intrarea laterală a aripii SE a clădirii Malmaison devine temporar intrare în spațiul expozițional pe sub doua cămăși de noapte agățate din tavan. Cămăși brodate cu numele artiștilor și numele expoziției în loc afișe. Printre cămăși, un avizier și-o banca, mai tărziu o capsulă cu un fragment din expoziție. Holul public devine introducere într-un parcurs în loc de simplu spațiu de trecere.
Expoziția se întinde pe holul de la etajul întăi și scara principală de acces este folosită drept instrument de explorare - din perspectiva ascendentă a scării Agregatul lui Philip Topolovac nu mai e doar o surpriză statică într-un white cube. Obiectul negru intră în dinamica spațiului pe care îl ocupă, apare de după colt, se ascunde sau se suprapune cu lampa, dispare după un stâlp și tipul acesta de percepție din mers face lucrarea să fie “de acolo”.
La capătul celeilalte scări, în dialog cu obiectul negru tridimensional, umple peretele podestului fotografia Louisei Clement. Scara Malmaison iese din zona funcționalității spațiale și ajunge să fie instrument al unui parcurs expozițional augmentat; după colt, pe stâlpul holului două fotografii din seria Ambrei Viviani.
Un etaj mai sus o plasă agățată de lampă în axul scării, instalația Ambrei Viviani despre memorie: fotografii montate pe un sul de rabiț suspendat cu un umeraș sub sticla aparatului de iluminat. Pe holul lung al etajului doi continuă seria de lucrări ale aceleiași autoare; în nișele primelor patru ferestre sunt montate bazoreliefuri ceramice care intră în logica ritmului sacadat al spațiului, puncte marcate pe suita de goluri. Ultimul bazorelief coincide cu poziția intrării în galeria /SAC@Malmaison.
În centrul galeriei plutesc suspendate pe un plan alb bunkerele lui Philip Topolovac având drept contrapunct tridimensional corabia albastra din ceară a Oliviei Berckemeyer. Restul lucrărilor sunt centrifugate pe perimetrul spațiului în funcție de aceste două repere care dau masă sistemului expozițional. Un sistem în care firele negre ale lucrării lui Haleh Redjaian se depărtează de planul peretelui ocupând subtil un volum sugerat mai mult prin vibrație decât prin materialitate. Un spatiu care vibrează în spatele corabiei fantomă și care filtrează perspectiva către restul lucrărilor la tranziția dintre sala mare a galeriei /SAC și camera dominată de omida colorată a lui Mircea Suciu: contrapunct și de la capăt pentru o expoziție care se poate derula perfect și invers, în care perspectiva descendentă pe scară și plimbarea pe hol schimbă sensul. Nu doar sensul de mers ci și pe cel al poveștii Malmaison din care ieși intre vișini pe sub cămăși de noapte.