Crematoriu uman în Timișoara

Comentariul autorului

Moartea este un fenomen universal care caracterizează viaţa înseși. Comunităţile au dezvoltat diverse practici de tratare a cadavrelor, în spațiul european primând practica înhumării. Aceasta ridică nenumărate probleme: utilizarea nesustenabilă a resursei funciare existente și supraaglomerarea cimitirelor. În multe ţări, căutarea unor alternative sustenabile de tratare a cadavrelor a culminat cu adoptarea cremaţiunii. În România, crematoriile existente au caracter strict utilitar, lipsind latura simbolică și atentă față de îndurerați. Proiectul de diplomă explorează modul în care crematoriul poate deveni un nou program de arhitectură, adaptat contextului românesc.

Situl propus pentru proiect este situat către periferia orașului Timișoara - important centru multicultural și multiconfesional al țării. Avantajele potențatoare ale sitului sunt proximitatea Pădurii Verzi, ce duce la o relație importantă cu elementul natural, dar și faptul că acesta este o „non-locație”, astfel că datorită învecinării cu funcțiuni de servicii, depozitare, salubritate, clădirea crematoriului ajunge să confere valoare amplasamentului.

Întrucât un crematoriu trebuie să pună accent pe experiența celor îndoliați, parcursul între etapele distincte ale ritualului funerar devine tema principală a propunerii. Astfel, cele două trasee (al viilor și al morţilor) există independent și se intersectează în puncte bine determinate, cel mai important fiind spațiul ceremonial. Pentru oferirea pauzelor între etapele ritualului și introducerea elementului natural pentru efectul terapeutic, s-a preferat o configuraţie pavilionară a ansamblului. Acesta este constituit din şase pavilioane - două dedicate acceselor, un volum dedicat spațiului de aşteptare, tanatopraxiei şi ceremoniei, un pavilion dedicat incinerării, unul pentru sala de mese și un volum pentru administraţie şi spaţiile tehnice.

Traseul vizitatorilor are parte de o suită de praguri care marchează trecerea din lumea profană într-un univers al morţii şi tranziţia dintre o etapă la altă. Traseul începe de-a lungul zonei columbariului, şi continuă cu un volum care funcţionează ca o poartă și mai apoi, este accentuat de o colonadă adiacentă volumelor, care ghidează oamenii de-a lungul ritualului, şi conectează cele două accese situate la polii opuși ai sitului. Urmează volumul dedicat întâlnirii celor vii cu cei morţi, care se materializează ca o incintă protejată, găzduind în capetele opuse zona de așteptare şi zona de tanatopraxie - pregătire a decedatului. Centrul ansamblului este reprezentat de spațiul ceremonial, un volum independent și cu o forţă intrinsecă proprie. Spaţiul ceremonial stabileşte o axă puternică cu volumul dedicat incinerării, fiind un fundal pentru desfăşurarea ceremoniei. Acesta pare că răsare din pământ ca un tumul deasupra locului ultimei transformări, marcând finalitatea printr-o relație verticală cu cerul. Traseul celor vii, pe de altă parte, continuă către sala de mese-un spaţiu de experienţă a doliului în comunitate şi revenire către cotidian. Cele două trasee sunt accentuate inclusiv la nivel topologic. Parcursul celor decedati se scufundă tot mai adânc în pământ după ceremonie către punctul terminus, în timp ce traseul celor vii revine la cota străzii, neavând finalitate.

Arhitectura rezultată este în același timp monumentală, simbolică, dar și sensibilă față de cei îndoliați, punând în valoare traseul dedicat ritualului funerar, care ajunge să se îmbine cu peisajul.