Muzeul Bucureștiului Pierdut

Comentariul autorului

Arhitectura este probabil locul care ne arată deopotrivă caracterul său „spongios” prin care absoarbe timp pentru a înapoia istorie și totodată caracterul său efemer, prin ușurința pierderii ei, dar nu și a amintirilor și a memoriei, care pot să atârne în propria conștiință până la uitare. Pierderea casei reprezintă dezastrul imediat după pierderea unui membru al familiei. În timpurile prezente, lucurile tind să cadă foarte repede în trecut, să dispară, fapt care arată că echilibrul dintre prezent ți trecut este perturbat. Cei ce construiesc ți zidesc arhitectura nu caută eternitatea prin asta, ci amânarea descompunerii – o amânare a entropiei.
Memoria generată de arhitectură provine din doua surse: pe de-o parte cea creată de însuși obiectul de arhitectură, edificat pentru memorarea unei componente vitale a societății ce îl asimilează și pe de alta parte cea pe care edificiul o acumulează treptat, absorbind timpul pe care îl traversează. Locul în care se intamplă memoria devine liantul dintre toate etapele sale. Siturile reprezintă un palimpsest, o așezare de straturi consecutive care s-au descoperit prin stergerea consecutivă a starilor pierdute. Astfel, în acest caz, „uitările” sunt unele fertile pentru că spațiul devine „con-locuit” de „prezența stărilor trecute prin care va fi trecut acel sit”. Grija noastră ar trebui să se aplece asupra păstrării, în proces, a timpului conținut de ele.
Cazul particular al Bucureștiului, raportat la memoria locurilor sale ne arată ce poate face ca un fapt urban să se întample făra (ne)voia societății care a dezvoltat acel oraș. Influențele factorilor principali precum mediul economic sau politic au dovedit că transformările ar putea în continuare să fie dictate și nu înțelese ca nevoi. Un oraș încărcat cu istorie își adăpostește memoria în locuri și spații improprii pentru acumularea și expunerea acestora, forțând adaptări continue pentru depozitarea și expunerea materialelor de memorie.
Proiectul își propune evocarea absenței și presupune prin asta detașarea de prezent pentru a putea readuce la lumină trecutul. Intenția a fost aceea de a genera o esplanadă care să se oprească în spatele primăriei, care să îi pună în valoare fațada dinspre Dâmbovița și să îi permită o legatură cu raul. Pentru ca această esplanadă să se întâmple, proiectul s-a dezvoltat în subteran prin construirea a două niveluri care să adăpostească colecții de arhive și muzeul, împreună cu lapidariumul, a cărui componente fac parte din edificiile distruse. Curtea săpată permite plantarea vegetației, iar accesul se face prin scara adosată acesteia. Clădirea nouă se ridică în prelungirea aripii estice a primăriei, iar întregirea pieței vine prin amplasarea unui pod care să inchida conturul buzunarului urban și să unească muzeul de cel mai important exponat al său, orașul în sine.