Comentariul autorului
Situată în partea de sud a Bulevardului Unirii, pe strada 11 Iunie numărul 2, într-o zonă mai puțin frecventată, Casa Nifon Mitropolitul, monument istoric, a rămas necunoscută publicului tocmai din cauza evenimentelor prin care aceasta a trecut. Trebuie amintit faptul că fosta Calea Rahovei, până la intersecția cu strada Justiției, avea un puternic specific educațional, existând mai multe instituții de învățământ. Din anul 1872, aceasta devine primul sediu al Seminarului Nifon Mitropolitul. Din cauza dimensiunii neîncăpătoare, în 1893 a fost edificată pe aceeași parcelă, o construcție mai mare, care sa poată găzdui toate nevoile impuse de către funcțiune. Fiind al doilea seminar teologic de pe teritoriul Principatelor Române, istoria acestuia este destul de complicată, în 1948 trecând în proprietatea statului, din păcate fiind demolat în primăvara anului 1989.
Astfel, subiectul proiectului de diplomă se axează pe revalorificarea monumentului istoric, prin propunerea unei extinderi care să reîntregească țesutul destructurat și care prin funcțiunea atribuită să readucă aminte de valoarea cultural-istorică și de caracterul educațional al locului. Volumul propus se raportează la cele trei străzi la care are deschidere, creând un spațiu liber între sine și monument, articulând un spațiu public oferit comunității, care la anumite ocazii se poate conecta fizic cu spațiul curții interioare. Extinderea se racordează într-o maniera respectuoasă la existent, ceea ce o face evidentă fiind culoarea albă, fiind singura într-un țesut cu edificii colorate. Noua funcțiune propusă, anume centru de zi pentru copii, se raportează atât la trecut, cât și la prezent, încercând a ajuta comunitatea existentă. Constituirea acestui Seminar, a avut ca premise tocmai dorința Mitropolitului Nifon de a ajuta tinerii proveniți din familii cu venituri insuficiente, care nu își permiteau accesul la o educație oportună. Pe lângă intenția de a ajuta copiii în vederea stopării abandonului școlar, precum și a însușirii educației ca factor elementar în dezvoltarea unei societăți înzestrate, proiectul oferă, în același timp, și spații dedicate comunității. Proiectul își dorește să redea caracterul educativ al arterei, care acum pare să fie uitat, singura clădire care funcționează în prezent fiind Colegiul Național Mihai Eminescu. În ceea ce privește organizarea interioara a extinderii, la parter se deschide puternic către monument, printr-un vitraj amplu regăsit și în curtea interioara. În legătură cu zonele de învățare, acestea sunt concentrate pe principiul învățării colaborative, coridorul articulându-se în alte spatii de învățare, putându-se forma locuri mai ample prin posibilitatea deschiderii ușilor retractabile.
Atenția acordată patrimoniului arhitectural, a conturării unui spațiu destinat comunității cartierului, precum și revalorificării țesutului existent, pot transforma o zonă care, în prezent, este percepută ca fiind reziduală, mai puțin importantă în structura urbană, într-un loc cu o însemnătate aparte pentru întreaga metropolă. De altfel, zona din spatele blocurilor trebuie văzută ca fiind o întreagă arie importantă pentru identitatea urbană, clădirile existente fiind martorele unui parcurs schimbător, care a condus în final la degradarea țesutului construit. Astfel, proiectul își propune să devina punctul de plecare pentru proiecte similare în acest arondisment, contribuind totodată la restaurarea și conversia clădirilor valoaroase, dar abandonate.