Comentariul autorului
CREAȚIE - EXPUNERE - COMUNITATE
Preambul
Soluția derivă din analiza spațiului artistic contemporan, facilitând atât înțelegerea procesului creativ, cât și actul creativ în sine. Se urmărește estomparea barierelor dintre „consumatorul” de artă, artist și spațiul arhitectural, formând un macrocosmos al experienței umane prin actul artistic.
Totodată, acest spațiu devine parte a unui macrocosmos al cartierului și orașului, aducând o îmbunătățire locului prin ocuparea și revitalizarea unui spațiu vacant.
Centrul de Arte Contemporane îndeplinește rolul intrinsec de Centru Cultural, devenind un nod cultural important în Timișoara și, prin rezidențele artistice internaționale, depășind granițele țării.
Problematica
Răspunsul la lipsa spațiilor artistice dincolo de inelul central al Timișoarei este propunerea unui Centru de Arte Contemporane și Rezidențe Artistice, adaptate cerințelor actuale, completând legăturile culturale lipsă.
Artistul primește un „loc” în care să creeze, să expună și să existe ca individ într-o comunitate artistică pe o perioadă determinată. Artiștii pot fi locali, studenți la început de drum sau profesioniști consacrați, din România sau din afară.
Spațiile principale acomodează atât artele vizuale tradiționale (pictură, sculptură, desen), cât și artele experimentale (instalații, prezentări VR de arhitectură), alături de arte performative de mică anvergură (dans, piese cu distribuție redusă). Această versatilitate transformă clădirea într-un loc unde comunitatea artistică rezidă.
De ce acest sit?
Seducția unui triunghi în apropierea parcului.
Datorită lipsei dotărilor culturale în zonele periferice ale Timișoarei, alegerea acestui amplasament la marginea orașului devine o soluție firească.
Situl generos, situat lângă Parcul Lidia-Pădurice, fosta pepinieră a orașului, răspunde perfect cerințelor proiectului. O calitate majoră a acestui sit este capacitatea de a găzdui un obiect arhitectural de sine stătător, cu potențial de patru sau cinci dimensiuni (incluzând terasa).
Relația dintre parc și locuințele colective, în prezent fragmentată, poate fi rezolvată prin construcție, creând noi legături.
Înălțimea clădirii răspunde volumelor blocurilor, cu o barieră mai înaltă, dialogând sau concurând cu acestea. Fațada către parc este neregulată, cu vitraje mari, creând un spațiu de trecere amplu, ca o extindere a parcului.
Acestor relații dominante li se adaugă „capetele,” unul orientat spre zona rezidențială din sud, iar celălalt spre o arteră majoră de circulație, devenind un punct de reper în compoziția urbană și spargând grila riguroasă de 9,5 x 18 metri, fiind „excepția care întărește regula.”