Memorialul dramei

Comentariul autorului

În spatele oricărei intervenții arhitecturale există sau ar trebui să existe un demers bazat pe căutări care au ca scop înțelegerea profundă a contextului; pentru că acesta există sau ar trebui să existe indiferent de voința arhitectului. Natura prezentului este determinată întotdeauna de un “ieri”, adică de un trecut spre care privim ca să putem găsi soluții la problemele lansate de căutările în care ne angrenăm spre a da cel mai bun răspuns arhitectural posibil. Printr-un semn de întrebare este căutată existența punctului, dar de cele mai multe ori aceasta întârzie să apară prin interpunerea mai multor alte semne de întrebare. Când apare această incertitudine, intuiția este cea prin care se ajunge la un răspuns (arhitectural); acesta din urmă vine ca formă materială a punctului și va putea fi întotdeauna contestat, întrucât poartă marca subiectivității interpretării. Acest fapt oferă inevitabil răspunsului caracterul de posibilitate și nu de certitudine. Contextul existent influențează așadar arhitectura și va fi la rândul lui influențat de către aceasta în viitorul care o cuprinde. Există locuri ce riscă să devină un “nicăieri” prin uitare sau chiar dispariție. Satul Geamăna este unul dintre ele, iar prin proiectul de diplomă îi este descoperit un potențial viitor, dacă nu al lui, cel puțin al factorului care îl mai ține în viață – memoria.

Pornit pe calea intuiției, proiectul de diplomă va salva măcar o fărâmă din Geamăna, dacă nu prin realizarea concretă, măcar prin intenție și ridicarea unor probleme de natură morală. Traseul merge, de fapt, dincolo de proiect și capătă o semnificație metafizică; el reprezintă calea descoperirii unui sens profund al arhitecturii, mai departe de funcțiune și formă pentru arhitectul la început de drum.


Bisericuței de la iaz și satului cu mult necaz

“Putere, acuma, de-aș avea,
De-aici, acuma, v-aș muta
Și-aș clădi lăcașuri noi,
Ca să vă strămut pe voi.

Să strămut ce se mai poate
Să nu moară-n apă toate,
Clopotele, sfinte icoane,
Doamne, Ajută-ne Doamne!

Iar voi bisericuțe sfinte,
Ce mai rămâne nemutat?
Rămâneți singure ca un soldat,
În apă, de pază la morminte!

Noi, ce vii, am îndurat,
Am mai rămas și-am mai plecat,
Dar voi, voi cei din morminte,
Voi nu vă puteți de-aici a vă desprinde.

Și au rămas aici, sub apă,
Sortiți să mai moară o dată.
Iartă-ne, Doamne, pe toți
Că am ajuns să înecăm morți.”

Geamăna, mai 2004