Drumul aurului. Areal C. Fluxul memoriei în peisajul cultural buciumănean

Comentariul autorului

Prezenta lucrare este o detaliere a unui segment din Drumul Aurului, parte dintr-o strategie de revitalizare a întregului Patrulater Aurifer structurată pe trei piloni- natural, cultural și industrial. Pornind de la o înțelegere a peisajului cultural ca și un mecanism complex, este propusă o serie de microinterventii în Arealul C (Bucium) care să permită omului călător cercetarea peisajului minier aurifer buciumănean.

Acest mecanism a luat naștere odată cu făurirea în adâncuri a filoanelor de aur din Masivul Vulcoi. Totuși, funcționarea lui nu a fost posibilă fără dorința pentru deținerea metalului prețios de către om. AUR devine un personaj în sine în istoria umanității, o legătură în timp între generații și un mediator al limitelor geografice. Legătura nescrisă dintre om și aur a pus în mișcare fluxuri de persoane, bunuri și cunoștințe între puncte din teritoriu. Acestea nu sunt grupate în zone funcționale, ci sunt dispersate și integrate în peisaj. Traseele ce le conectează nu sunt predefinite, ci oferă libertate de configurare. Astfel, mecanismul a luat forma unei rețele orizontale de puncte interdependente. Însă această orizontalitate spațială este subordonată verticalității timpului. Rețeaua de puncte primește o nouă dimensiune- memorială. Plasate într-un spațiu al timpului, punctelor le corespund două proiecții- o proiecție în spațiul fizic și una în spațiul mental al omului călător.

Când una dintre aceste proiecții dispare, punctul de acumulare se dizolvă. Peisajul cultural este astfel o rezultantă, o însumare a interacțiunilor fiecărui om cu peisajul și a percepției lui asupra acestuia. Microintervențiile se fac în astfel de puncte și au ca scop o (re)apropiere a omului călător față de peisaj.

Proiectul se concentrează asupra punctelor ce datează din perioada romană. O suprafață de 100 ha ce întrunește o rețea completă, supusă în prezent cercetărilor arheologice. Exploatări de suprafață, tăuri și canale pentru prelucrarea minereului, urme ale locuirii, necropole și drumul roman ce le conectează. Cea mai pregnantă este tranșeea Ieruga (600 m lungime, 20 m lățime și 40 m adâncime), o exploatare de suprafață de-a lungul filonului ce crestează muntele și care oferă o identitate și un reper la nivel macro. Dar toate acestea pot trece neobservate. Partea sudica a versantului, supusa microintervențiilor, este cartată încă din secolul al XVIII-lea ca o zonă despădurită. Sistarea activității a permis ca în fostele zone de exploatare și prelucrare, să apară un strat de vegetație. Fotografiile din anii ‘70 prezintă începutul acestui proces, iar în prezent tranșeea este acoperită de o pădure de conifere. Vegetatia devine astfel unealta de cercetare a peisajului, un mediator între scara umană a călătorului și cea a peisajului explorat.