Castelul cu Inorogi. Reactivarea prin școală, artă și meșteșug a ansamblului Castelului Kornis din satul Mănăstirea

Comentariul autorului

Ansamblul Castelului Kornis din satul Mănăstirea este un ansamblu de monumente istorice de clasă A, considerat una dintre cele reprezentative reședințe nobiliare extra-urbane din Transilvania, cu o evoluție aparte care începe din secolul XVI. Castelul este astăzi în stare avansată de degradare, însă fragmentele rămase oferă înformațiile necesare pentru o reconstituire critică a monumentului și refacerea unității sale potențiale. Reactivarea sa, dincolo de acțiunea de salvgardare a patrimoniului, ar putea avea un puternic rol social în comunitatea în care se găsește. Noua intervenție propune redeschiderea școlii vechi a ansamblului ca școală profesională de meserii tradiționale și extinderea clădirii de secol XIX (în care s-ar ține cursurile teoretice) cu ateliere de fierărie, dulgherie, tâmplărie, sculptură în lemn și montat învelitori. În acest scenariu, elevii școlii, îndrumați de meșteri, ar putea participa direct în intervenția asupra ansamblului de monumente istorice, care presupune utilizarea unor tehnici tradiționale.
Fosta reședință nobiliară ar deveni muzeu pentru colecția familiei Kornis, dispunând la nivelul subsolului de o extindere nouă, cu spații de expoziționale în care s-ar regăsi elemente recuperate și studii despre alte reședințe nobiliare extra-urbane cu rol de apărare, din Transilvania. Turnurile și bastioanele de colț ar funcționa ca mici ateliere pentru meșterii școlii, maeștrii, ucenici și calfe călătoare, situate la parter, cu spații de cazare la etaj. Curtea castelului ar fi, astfel, un spațiu viu, animat perpetuu cu activități și oameni.
Principiile de intervenție se orientează înspre păstrarea și consolidarea zidăriei istorice din cărămidă, reconstituirea părților dispărute ale monumentului, cu aceleași tipuri de materiale folosite în construcția inițială (preponderent cărămidă și lemn, puse în operă în așa fel încât să poată fi clar distins noul de vechi, păstrând valorile spațiale, imateriale ale monumentului) și extinderile exclusiv noi, detașate de monument, realizate din beton aparent. Aceste extinderi se dezvoltă preluând elemente din arhitectura veche: la castel, subsolul nou continuă principiul evoluției intra-muros și pornește de pe limita anexelor dispărute care îngroșau înainte zidurile fortificate, creând o „incintă în incintă” iar la școală este continuată colonada neoclasică de secol al XIX-lea cu o nouă structură de stâlpi, care prinde înăuntrul său atelierele, creând un alt tip de incintă regulată, „deschisă”.
În acest scenariu propus, locul încărcat deja cu multiple semnificații s-ar transforma, după o îndelungă perioadă de distrugere, într-un cadru al reconstrucției iar refacerea unității potențiale a monumentului ar depăși sfera arhitecturii, adresându-se societății și raportului său cu patrimoniul construit.