Revitalizarea Domeniului Barbu Drugă din Cetate: Memorie construită, program ecvestru și locuire temporară într-un peisaj dunărean

Comentariul autorului

Există locuri care nu își pierd identitatea odată cu abandonul, ci o păstrează în urmele rămase și în felul în care construcțiile rămân așezate în peisaj. În contextul necesității de revitalizare asupra ansamblurilor rurale, intervențiile clădirilor existente devin o modalitate de păstrare a memoriei locului și de adaptare a unor funcțiuni contemporane.

Domeniul Barbu Drugă din Cetate, județul Dolj, se află la marginea Dunării, într-un cadru rural marcat de terenuri agricole și vegetație de luncă. Domeniul păstrează urmele unei lumi legate de administrarea pământului, iar fosta moară de cereale amintește de perioada în care locul avea un rol productiv. Construcțiile existente rămân ca martori ai trecutului, păstrând în materialitatea lor urmele timpului și ale transformărilor prin care a trecut domeniul. Intervenția pornește de la analiza unui domeniu rural fragmentat și propune revitalizarea sa printr-un program ecvestru și de ospitalitate.

Conceptul pornește de la ideea locuinței călătorului, un spațiu intermediar între plecare și sosire, unde popasul devine o formă temporară de apartenență. Ansamblul este conceput asemenea unei țesături: fiecare traseu reprezintă un fir, fiecare funcțiune ocupă un loc în această alcătuire, iar întâlnirea lor formează o ordine coerentă. Vizitatorii, caii și personalul beneficiază de trasee distincte, care susțin funcționarea ansamblului fără suprapuneri conflictuale.

Întregul parcurs se construiește între stabilitate, mișcare și popas. Conacul reprezintă prima secvență a proiectului și reperul social al domeniului, fiind restaurat și transformat într-un club jockey. Centrul ecvestru reprezintă nucleul activ al ansamblului și este organizat între zona de repaus și adăpostirea cailor și zona de antrenament. Anexele existente sunt valorificate și adaptate cerințelor funcțiunii ecvestre, iar circulațiile animalelor sunt separate de traseele vizitatorilor. În partea sudică, zona de antrenament cuprinde manejul interior, proiectat pe structură din lemn, și manejul exterior, prevăzut cu gradene, pentru antrenamente, concursuri și demonstrații.

Parcursul ajunge la fosta moară de cereale, ultima etapă și principala intervenție de conversie. Clădirea păstrează expresia masivă a morilor tradiționale din cărămidă și verticalitatea fostei funcțiuni productive și devine spațiul popasului, în care călătorul își prelungește șederea. Intervenția propune consolidarea clădirii, restaurarea planșeelor din lemn și păstrarea elementelor structurale recuperabile. Pe latura orientată către manejuri, urmele nivelurilor demolate rămân până la nivelul parterului. Această lipsă devine punctul de plecare: pereții structurali sunt păstrați ca o coajă a volumului dispărut, iar în interiorul acesteia este introdusă o structură nouă din lemn, cu stâlpi și grinzi pe două nivele. Inserția sugerează revenirea corpului demolat, reinterpretat printr-o nouă materialitate, în timp ce elementele păstrate rămân ca martori ai trecutului. Organizarea interioară valorifică structura existentă a morii, punând în relație spațiile de primire, socializare și cazare. Parterul reunește recepția și lobby-ul, continuate de restaurant și cafenea, cu deschidere către zona ecvestră. Din cauza suprafeței limitate și pentru a păstra cât mai mult spațiu destinat funcțiunilor propriu-zise, circulația către camere este concentrată într-o pasarelă pe două niveluri, amplasată în corpul intervenției noi. Aceasta leagă spațiile comune de camerele de cazare și organizează parcursul către acestea, orientate către domeniu.

Astfel, locuința călătorului nu este doar un loc al opririi. Este acel interval fragil dintre plecare și sosire, în care omul nu mai trece pur și simplu printr-un loc, ci începe, pentru o vreme, să îi aparțină. Poate că aceasta este adevărata măsură a unui loc: nu cât timp rămâi, ci cât din el iei cu tine atunci când pleci.