Cinematograful Giulești. O nouă scriere a mișcării

Comentariul autorului

„Cinema is the Seventh Art” - Ricciotto Canudo
Pornind de la viziunea lui Canudo asupra cinematografiei ca sinteză a artelor spațiului și timpului, proiectul investighează reactivarea Cinematografului Giulești printr-o intevenție în care restaurarea, arhitectura contemporană, peisajul și mișcarea devin părți ale aceleiași narațiuni.
Cinematograful și-a pierdut progresiv atât funcțiunea, cât și relația cu contextul său. Abandonarea clădirii a fost însoțită de degradarea parcului adiacent, ocupat parțial de parcări, depozitări și construcții parazitare. Patrimoniul este astfel înțeles nu doar ca obiect arhitectural, ci ca parte a unui sistem de relații urbane, sociale și culturale, iar recuperarea clădirii presupune și recuperarea teritoriului din jurul său.
Intervenția pornește de la conservarea și restaurarea cinematografului existent, păstrat ca reper și nucleu al noii compoziții. Extinderea refuză imitația formală: vechiul și noul rămân lizibile ca momente distincte, iar arhitectura contemporană devine un nou strat în evoluția sitului.
Într-un context în care filmul migrează tot mai mult către spațiul domestic și platformele digitale, proiectul nu încearcă să conserve cinematograful ca tipologie rigidă, ci să îi redefinească rolul. În acrod cu viziunea lui Renzo Piano asupra cinematografelor ca locuri capabile să creeze comunitate, acestea sunt privite ca infrastructuri culturale adaptabile, în care experiența colectivă a filmului se extinde către educație, cercetare, producție și interacțiune socială.
Programul transformă astfel cinematograful într-un centru dedicat culturii filmului. Sala istorică restaurată este completată de patru noi săli de proiecție, cinematecă, mediatecă, spații muzeale și imersive, arhivă și laboratoare de restaurare a filmului, ateliere, spații de montaj și spații comunitare.
Conceptul și amplasarea noilor volume pornesc de la teoria montajului lui Serghei Eisenstein. Așa cum sensul cinematografic se construiește prin relația și tensiunea dintre cadre succesive, volumele sunt concepute ca secvențe aflate în dialog prin suprapuneri, decalaje, rotații și schimbări de direcție. Cadrul, secvența și montajul devin instrumente de proiectare, iar deplasarea vizitatorului construiește progresiv percepția arhitecturii.
De aici provine și titlul „O nouă scriere a mișcării”. Dacă cinematografia scrie mișcarea prin succesiunea cadrelor în timp, proiectul încearcă să o rescrie prin arhitectură: prin succesiunea spațiilor, schimbarea perspectivelor și deplasarea corpului. Mișcarea nu mai aparține doar imaginii proiectate, ci devine materia prin care este perceput spațiul.
Aceeași logică se extinde și în parc, recuperat ca spațiu public și continuare a programului cultural prin pavilioane (expoziționale, imersive, de socializare si workshop), trasee, spații de întâlnire, un amfiteatru și proiecții în aer liber.
Proiectul propune astfel o poziție asupra patrimoniului în care conservarea nu exclude transformarea. Cinematograful existent devine primul cadru al unei noi secvențe, iar intervenția contemporană continuă narațiunea printr-un montaj între memorie, mișcare și arhitectură.