Între straturi. Conversia Casei Mirea Miclescu: cadru pentru practici și procese artistice

Comentariul autorului

Prin proiectul meu de diplomă propun reactivarea Casei Mirea Miclescu, monument neoromânesc proiectat de Ion Mincu, aflat în prezent într-o stare avansată de degradare și retras din viața publică a orașului. Alegerea sitului pornește de la contradicția dintre vizibilitatea casei și imposibilitatea acesteia de a fi utilizată, dar mai ales înțelegerea unei prezențe suspendate: o casă încă recognoscibilă în memoria orașului, dar scoasă din circuitul vieții publice, separată de propriul ei potențial cultural și de intensitatea pe care a avut-o cândva.
Intervenția urmărește refacerea relației dintre casă, grădină și implicit oraș, pornind de la biografia artistică a locului și de la poziționarea acestuia de-a lungul axului Kiseleff. Programul propus, dedicat practicilor și proceselor artistice, continuă această memorie prin spații destinate cercetării, lucrului, expunerii și întâlnirii cu publicul.
Consider că o arhitectură nouă dezvoltată în proximitatea unui monument trebuie să lase loc clădirii istorice și să îi respecte prezența. Din acest motiv, propunerea nu urmărește să concureze cu casa și nici să îi reproducă limbajul arhitectural. Cea mai mare parte a intervenției este amplasată subteran și se conectează cu casa existentă la acest nivel, permițând monumentului să rămână principalul reper al ansamblului.
La nivelul terenului apar mai multe volume cu funcțiuni distincte: accesul principal, un spațiu cu gradene, o cafenea și un al doilea nucleu de circulație verticală, asociat unei mici zone de expunere. Poziționarea acestora este atent raportată atât la monument, cât și la grădină. Volumul principal al intervenției este un pavilion vitrat, semitransparent, amplasat către partea din spate a parcelei. Acesta reia scara casei istorice și profilul acoperișului în două ape, traducând într-o expresie contemporană caracterul domestic al țesutului construit. Corpul nou se înscrie într-un raport atent cu casa istorică, fără a-i revendica prim-planul.
Intervenția contemporană asupra patrimoniului devine legitimă atunci când este simultan lucidă și sensibilă: lucidă în raport cu istoria, cu materia și cu limitele restaurării și sensibilă în raport cu corpul, cu memoria și cu ritmul locului. A păstra o casă înseamnă, mai mult decât a-i conserva existența fizică, a reda unui loc puterea de a fi din nou trăit și recunoscut ca parte a orașului.
În concluzie, expresia arhitecturală a reactivării constă într-o densitate bine calibrată a experienței. Casa rămâne centrul afectiv și istoric al ansamblului, noul strat îi susține reîntoarcerea în viața publică, iar grădina le mediază. Continuitatea locului depinde de capacitatea proiectului de a reconstitui o experiență trăită prin corp și păstrată în memorie, dincolo de simpla conservare a imaginii sale. În această formă, reactivarea depășește o simplă salvare a unei clădiri și privește refacerea condițiilor prin care un spațiu cândva viu poate redeveni locul unei memorii care renaște.